Povestire despre Cristian

La inceput au fost cuvintele – cate 300, asezate vreme de doi ani de zile pe contul de Facebook al Dela0.ro in cadrul unei rubrici de autor care tranzita granita dintre jurnalism si literatura. Autorul ramane Iulian Andrei. Rubrica transformata s-a mutat pe site. “Povestea de 300 de cuvinte” a iesit din scena, "Viata ca o proza" a intrat.

0

Cristian indrazni sa gandeasca aceasta idee: “Eu nu exist, eu sunt doar femeile pe care le-am iubit, si alte cateva amanunte – total nesemnificative”. Lui Cristian nu ii pasa ca aceasta idee mai fusese gandita si de Jorge Luis Borges, scriitorul.

Incepuse sa se intomneze. La Bucuresti, anotimpurile se schimbau brusc, brutal, irevocabil. Toamna incepea intr-o zi, si dincolo de asta nu mai era nimic de facut. Si Cristian mergea, asa, cu capul plecat pe o strada secundara care pornea din Lipscani si nu ducea nicaieri. Si se gandea ca el nu exista, ca el este suma tuturor acelor femei care il iubisera si il ademenisera in Paradis, si il alungasera din Paradis, intocmai ca Dumnzeu.

Asfintea deja. Si noi il putem vedea acum pe Cristian cum se opreste si isi ridica privirea, cum mana sa stanga scoate un pachet de tigari din buzunarul stang al pantalonilor, cum o duce inspre buze, cum buzele sale prind, neglijent, tigara, cum mana sa dreapta duce bricheta spre tigara, cum tigara se aprinde si arde. Il putem vedea pe Cristian fumand fara sa spuna niciun cuvant, noi putem vedea acum cum fumul se inalta, si mai putem auzisi o tacere deplina.

Cristian tace, de fiecare data cand isi aduce aminte, Cristian tace. Avea douazeci de ani, isi purta parul blond foarte lung, si nu putini oameni, vazandu-l pe atunci, incepusera sa creada in existenta ingerilor. Au trecut treisprezece ani, si Cristian se gandeste acum la trecerea timpului, la lipsa de sens a trecerii timpului, si noi putem vedea ca el a inceput sa cheleasca si ca va mai cheli, si nimic, nimeni, nici macar chinezii!, nu pot opri evolutia unei chelii. Chelia este implacabila, chelia este un destin.

Iar daca ar putea privi spre el – cel de atunci – ca la o fotografie, lui Cristian i-ar fi foarte greu sa se mai recunoasca. Din fericire, oamenii au obiceiul de a-si romantiza trecutul facandu-l, astfel, indurabil.

Cristian este acum convins, ca de un adevar, ca in urma cu treisprezece ani o iubisepe Cristina. Atunci se indoia totusi de acesta amanunt, avea intelepciunea sa inteleaga ca iubea ideea de iubire imposibila. Dar disperarea cu care acest om fumeaza acum singur pe o strada secundara care porneste din Lipscani si nu duce nicaieri ne poate determina sa credem ca– iata! – el are nevoie de certitudinea acestei iluzii.

Cristian si Cristina locuiau intr-un oras aflat la saizeci de kilometri de Capitala, inspre Nord. Erau colegi de liceu, si chiar faceau toate acele nimicuri care umpleau, la inceputul mileniului al III-lea, viata unor elevi de liceu.

Tigara lui Cristian aproape ca s-a sfarsit, aproape ca ii arde degetul aratator, si noi il vedem acum cum continua sa se gandeasca la noaptea aceea cand a asteptat-o pe Cristina trei ore in ploaie, si ea nu a  venit, si el a traversat apoi acel oras de la saizeci de kilometri de Capitala, inspre Nord. El a mers prin ploaia aceea inspre casa ei, ca si cum ar fi mers printr-un vis, el nu a intalnit niciun om pe drumul acela, el a privit inspre blocul ei, el a vazut, din strada,toate luminile din apartamente stingandu-se, rand pe rand.

Cristian s-a intors acasa, singur, si continuat sa se intoarca acasa singur, si acum, treisprezece ani mai tarziu, cand noi tocmai il vedem cum arunca aceasta tigara si isi aprinde o alta, si deja a inceput inca o toamna, un anotimp secundar care nici el nu duce nicaieri.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.