Povestire despre demnitate

Traiam ascunsi sub aparentele unui oras normal. Orasul nostru nu era normal.

Simteam ca e (ca trebuie sa fie!) ceva special cu noi – mi se parea ca toti oamenii umblau strazile cu capul ridicat, ca si cum ar fi facut o declaratie.

Eram incredintat de asta, era adevarul meu cel mai puternic. Eram covins ca nu le era rusine ca ajunsesera saraci si ca mandria cu care ii creditam era felul lor de a ramane demni in ciuda mortii industriei grele. Industria grea nu i-a supravietuit mult timp dictatorului asasinat in iarna anului 1989.

Asa vedeam: oamenii umblau strazile sfasiati intre fala de a apartine unui trecut in care avusesera un rost si prezentul care ii silea sa plece, sa-si smulga radacinile si sa-si abandoneze orasul.

Trecuse inca o iarna, primavara se hotarase sa inceapa, dar oamenii nu mai dadeau doi bani pe schimbarea anotimpurilor. Treceau nepasatori prin timp, imbatranisera fara sa bage de seama.

Si cu primavara aceea a venit si Doamna Ingrid. Aveam zece ani si descopeream ca ea era o granita. Descopeream nefericirea.

Ar fi putut sa aiba pe atunci saizeci sau saptezeci sau optzeci de ani – nu am de unde sa stiu, toti oamenii mari mi se pareau prea batrani. Doamna Ingrid ajunsese pana la noi coborand din Alpii Austriei. Vazuse la televizor imagini cu copiii din orfelinate si uite ca venise la noi sa ne ajute, chiar daca la noi in oras nu exista niciun orfelinat si noi, copiii, nu eram abandonati.

Da, umblam in haine urate, ca si cum am fi fost pictati de un pictor care tine sa fie ostentativ, ne ghiortaiau matele de foame cand saream cu lianele intre copaci (daca ne-ar fi vazut Doamna Ingrid s-ar fi ingrozit: riscam mereu sa murim spanzurati de sireturile de care ne atarnau cheile).

Dar noi nu eram abandonati! A venit aceasta femeie si toate iluziile mele cu privire la oamenii din oras s-au spulberat si nu a mai venit nimeni apoi care sa le invie.

Credeam in dorinta noastra de independenta, credeam in dorinta noastra de a rezista pana cand istoria avea sa ne fie iar favorabila. In schimb, diavolul ne-a trimis-o pe Doamna Ingrid si am vazut cum oameni pe care ii crezusem integri faceau cocoasa acceptand firimiturile aruncate de mainile ei.

O uram. O gaseam o ipocrita care cumpara suflete in lumea a treia – sufletele noastre. O vedeam emisara unei puteri straine care ne-a declarat razboi, asa ca am facut singurul lucru care se putea face cu un ocupant care avea forta banilor: am castigat o lupta.

Am alergat pe ascuns, am alergat singur departe in padure, unde nimeni nu ma putea ajunge. Iar pe 1 iunie cand ne-au strans pe singurul stadion din oras si ne-au pus sa ne intrecem, ei bine, atunci… Toti stiam ca Doamna Ingrid va oferi aceluia care va triumfa in cursa noastra o bicicleta adusa din Austria. Ne fusese aratata – era mov, cu rotile galbene, si niciunul dintre noi nu vazuse ceva mai frumos.

Nu fusesem singurul care se antrenase. Ceilalti isi doreau bicicleta, eu voiam sa imi iau orasul inapoi. De fapt, adevarul e ca nici nu am alergat, mi-am lasat toata furia sa ma bicuiasca, furnizand cea mai mare surpriza sportiva din istoria orasului nostru. Castigasem si castigasem si ocazia sa imi stranga chiar Doamna Ingrid mana.

Doamna Ingrid mi-a intins mana, eu am privit-o in ochi si i-am spus atat: nu! Directoarea zambea stanjenita si langa ea amortise intr-o grimasa seful garzii pretoriene a Doamnei Ingrid: tovarasul Baicu, fost militian. Soarele innebunise peste orasul nostru si eram toti prinsi intr-una dintre secundele acelea lungi si insuportabile care parca nu se mai termina. Greseam – nu eram toti in acelasi film.

David Laurentiu innebunise si el, el terminase pe locul al doilea, el era incredintat ca bicicleta i se cuvine, asa ca el a impins-o pe Doamna Ingrid, el a apucat bicicleta de coarne, el i-a sarit in sa si a inceput sa pedaleze ca si cum ar fi alergat spre libertate. In urma, lui cu burta revarsandu-i-se din budigai, tovarasul Baicu, fost militian, se afla in avangarda unor urmaritori care imi tarasera toata recuperarea demnitatii in caricatura.

Eram stapanit de epilogul unei furii fara cuvinte si poate ca as fi ajuns pana la capatul urii, daca nu s-ar fi intamplat ceva neprevazut. David Laurentiu, haituit de pretorienii tovarasului Baicu, a sfarsit sub rotile unei masini care nu se stie unde gonea.

Trupul lui a pocnit intr-un zgomot de neindurat, masina care nu se stie unde gonea a franat si rotile ei au intins pe asfaltul incins intestinele lui David Laurentiu.

Eu ii simteam sangele pe maini. Doamna Ingrid era doar ingrozita.

Vara care incepuse cu o tragedie a fost ultimul anotimp cand a mai cautat cineva sa ne ajute. Abia s-a mai auzit pana la noi vestea ca Doamna Ingrid s-a savarsit ani mai tarziu dintr-un cancer la limba. Orasul nostru s-a retras in sine, oamenii au continuat sa emigreze. In final a devenit o colonie de betivi si femei parasite, cu mintile ratacite.

Locuiesc la trei sute de kilometri, intr-un loc din care nu am amintiri. Port manusi. Port manusi si ma pierd in explicatii inventate despre o cumplita boala de piele. Ce sa le spun oamenilor de aici? Ca am sangele lui David Laurentiu pe maini si ca nu vreau sa il vad?

Port manusi, pentru ca altfel ar trebui sa imi cos pielea peste ochi, sa nu mai vad nimic.

Ultimul bulgare de tarana a fost aruncat peste cosciugul lui David Laurentiu, dar povestea nu s-a terminat nici aici, pentru ca o vara mai tarziu un alt copil s-a intors plangand acasa si i-a spus mamei sale ca noua sa bicicleta ii fusese furata de fantoma lui David Laurentiu, care ar fi gonit – nici mai mult, nici mai putin – cu ea direct catre cer.

Femeia traia intr-o ruina post-industriala si nu credea in fantome. Asa ca a intors orasul pe dos pana a gasit-o la Gaita Claudiu, care locuia in blocul in forma de vapor cu care incepea cartierul tiganilor. Acest Gaita o castigase intr-un pariu la care trisase.

Dar legenda fantomei lui David Laurentiu a mai circulat o vreme prin oras, desi se dovedise ca nu era intemeiata pe adevar.

Cred ca, de fapt, doar eu am crezut-o.