Mi-am dat seama cat sunt de batran cand am inceput sa il apar la mine in gand pe Stefan Hrusca.
Evitam dialogul cu oricine pe aceasta tema. Bine, in anturaj eram si singurul care isi amintea ca existase un Hrusca si inainte de cacaturile alea de colinde, cu leru. La naiba, eram singurul care stia linia melodica la Un copac cu flori!
Nimeni! Nimeni nu mai stia sa fredoneze Fostele iubiri, nimeni nu mai fredona Fostele iubiri. Nimanui nu-i pasa. Dar eu stiam. Mie imi pasa.
Eu il ascultasem pe Hrusca la magnetofon, pe vremea dictatorului. Acum imi era greu sa explic pana si conceptul de magnetofon unui tanar, asa ca taceam.
Bine, adevarul e ca – ani de zile – si eu uitasem ca exista si acest Hrusca, sentimentalul, paunescianul. Pur si simplu incepuse viata si uitasem slagarul Bieti lampagii.
Stati sa va spun tot: la inceputul mileniului al III-lea traiam cu o studenta (la Politehnica!). Ea mi l-a readus in minte. Nu facea niciodata dragoste daca nu se auzea, pe fundal, un clasic din Cenaclul Flacara. Asa a fost sa fie. Am invatat sa traiesc si asa. Apoi, despartirea si iar viata si iar l-am uitat pe acel Hrusca.
Sigur, il injuram si eu ca toata lumea la fiecare inceput de decembrie si ma intrebam din ce traieste omul asta in Canada in restul anului.
Era ca si cum cineva ar fi putut intra in mintile si in inimile celor care am fost si ar fi scos de acolo tot ce era candid, tot ce era patetic, tot ce era putin ridicol, dar sincer.
Era ca si cum niciun sentiment nu s-ar fi putut pastra pur in trecerea timpului, mai ales cand timpul trece in plin capitalism salbatic. Halal proprietari de iluzii!
Conduceam masina mica pe strada Vasile Lascar din Bucuresti cand au izbucnit la radio versurile acestea: Ningea cu flori de iasomii/ Si inca mai eram copii/ Cand ne-a lovit sub cer deschis un fel de moarte/ Si am tot cazut din vis in vis pana la marele abis.
Si am ramas asa cu picioarele forfecand spatiul, incapabil sa franez, incapabil sa accelerez. Ce pizda ma-sii, ma, aici am ajuns? Sa ies din realitate la o rima imperecheata de acum patruzeci de ani?!
N-ati uitat cum am inceput textul acesta: am imbatranit. Noi toti am imbatranit. Pe toti ne-a lovit sub cer deschis acelasi fel de moarte si am tot cazut din vis in vis.
Slagare ieftine – veti spune, iar eu nu va voi contrazice. Poate ca da, dar ideea ramane. Ideea e aceeasi, dintotdeauna si pretutindeni, de la Esenin pana acum, la zi, la postmizerabilisti.
Ideea ca tineri am fost candva si altfel era totul.
- Data trecuta, in “Viata ca o proza” – Povestire despre Picasso
