Cea mai mare placere a Gloriei era sa primeasca si sa imparta carti de vizita. E greu de inteles ce mecanism se declansa atunci in mintea acestei femei necasatorite si neincercate de bucuria sau catastrofa maternitatii. Eu imi propusesem totusi sa il inteleg.
Gloria era inalta, avea parul cret si ochii albastri. Era mioapa, purta niste ochelari ciudati, fumurii, asa ca doar intimii (nu putini) ii admirasera cu adevarat privirea limpede. Avea o privire de Mediterana in amurg. Provenea din clasa de mijloc din capitala tarii noastre, dar aceasta realitate o incomodase intotdeauna.
Asa ca Gloria si-a fabricat, in imaginar, o biografie mai apropiata de aspiratiile ei. Se dorea sofisticata, se dorea aristocrata, se dorea unica. A urmat lectii de pian, a facut balet si design interior si tot ce mai face o femeie cu asemenea dorinte, a facut eforturi consistente sa invete engleza si franceza si germana. Le vorbea perfect sau cel putin asa mi se parea mie.
Tatal ei fusese colonel in fosta Securitate si se pensionase pe caz de boala, desi era sanatos tun, insa erau anumite aspecte care se aflau mai in siguranta cu domnul colonel retras, fara resentimente, la o pensie generoasa. Doar cu el Gloria nu indraznise niciodata sa vorbeasca altfel decat in limba romana. Tatal Gloriei era un nationalist, era un patriot, era un dobitoc.
Gloria se fataise in diferite slujbe marunte in inaltul birocratiei de stat (desigur, domnul colonel avea inca prieteni), insa toti oamenii pe care ii intalnea ii erau, de la sine, inferiori. Fusese amanta unui secretar de stat (de la Externe) si a doi subsecretari de stat (de la Transporturi si de la Finante), dar si pe ei ii gasise inadecvati. Prefera directorii executivi din firmele private.
Am fost singurul artist din viata Gloriei, daca picturile mele pot fi considerate o arta. Mi-a pozat pentru trei nuduri, dar nu am terminat niciunul. Cand statea goala in atelierul meu se credea la Paris. O lasam sa viseze. Visa mult, visa grandios. Dar adevarul e ca nimeni nu ar fi putut corespunde cerintelor Gloriei, care nu izvorau din rational. Avea o incapacitate cronica de adaptare la realitate.
Gloria participa cu placere la dineuri, oferea companie si conversatii inteligente, pe care le decontai intotdeauna scump, conducea o masina decapotabila si se sufoca in Bucuresti, un oras pe care il gasea prea marunt pentru ambitiile ei, provincial si incarcat de proletari dizgratiosi. Gloria nu a mancat niciodata un mic.
Gloria se excita de fiecare data cand primea o carte de vizita a unui om pe care pret de o noapte urma sa il creada important. Ma tulbura aceasta observatie. Stiam insa si continuarea, o stiam prea bine: in zori, incarcata de scarba dupa inca o noapte in care se lasase calarita cu furie de aceste animale la costum, se preda unei disperari pe care o masca intr-un zambet imaculat.
Isi incepea fiecare noua zi tarziu, dupa pranz. Iubea melcii, salva melcii atunci cand ploua. Melci si carti de vizita. Atat imi voi aminti, mai tarziu, din biografia Gloriei, pe care am cunoscut-o in urma cu cinci ani, la o petrecere a unei firme de arhitectura?
Mi-a dat o carte de vizita si mi-a zambit invitandu-ma sa o iubesc si sa ii frang inima. S-a incantat cand a aflat ca sunt pictor si ca nu voi avea niciodata o carte de vizita. Sunt singurul barbat din viata Gloriei care nu a avut toata viata decat numele sau.
Imi amintesc ca de fiecare data cand se trezea intindea intai mana spre o cutie de Anxiar, inghitea o pastila, abia apoi isi punea ochelarii si infrunta viata fara prea mare sperante. Se inflacara repede, dar se deziluziona si mai repede.
Gloria s-a sinucis luna trecuta, cand a implinit treizeci si trei de ani, fara sa lase niciun bilet de adio. Supradoza de antidepresive. Am primit vestea de la un actor cu care m-am intalnit intamplator la sala de forta a unui mall din zona Floreasca. As minti sa spun ca mi-a parut rau. As minti sa spun ca am regretat. As minti sa spun ca m-am bucurat, desi eu si Gloria ne-am despartit brutal, asa cum m-am despartit de toate femeile din prima parte a vietii mele.
Ai auzit ca Gloria…? Nu auzisem. Nu stiam ca am fost sogor si cu actorul. Am simtit o frica de nepovestit, mi-as fi dorit sa fiu in patul meu de acasa, si langa pat sa fie o noptiera, si pe noptiera sa fie o cutie de Anxiar. Nu eram. Eram intre niste oameni care pozau unii catre altii in ipostaza maimutei fericite. Nu mi-a parut rau, nu am regretat, nu m-am bucurat.
Mi s-a facut foarte frica si mi s-a facut greata si atat.
- Data trecuta, in “Viata ca o proza” – Povestire despre Nadejda si Boris
- Arhiva vechii rubrici poate fi consultata AICI.
