Povestire despre iubirile birjarilor

Initial au fost "300 de cuvinte" - asezate saptamanal, vreme de doi ani, pe contul de Facebook al Dela0.ro in cadrul unei rubrici de autor care tranzita granita dintre jurnalism si literatura. Autorul a ramas Iulian Andrei. Rubrica s-a mutat pe site si revine acum cu o noua serie. In fiecare luni, pe Dela0.ro, "Viata ca o proza".

0

De fiecare data cand poposea in Sicilia, calatorul cu pantofii verzi se gandea la patimile Sfintei Mucenite Agata, cea cu sanii taiati, cea obligata la lupanar, fiindca n-a vrut sa-i cedeze unui nobil al timpurilor sale, rezistand, astfel, intru Hristos.

Calatorul avea motivele sale sa creada ca rezistenta Agatei era, totusi, laica si avea la baza chiar un pacat, ba mai mult pacatul capital, orgoliul, iar aceasta umanitate a Sfintei il induiosa.

Mergea catre Siracusa, careia sicilienii ii spuneau Seragusa, iar gravitatea acestui cuvant il induiosa de asemenea.

Calatorul se mai gandea si la chikan-ii din Tokyo, acei nebuni singuratici, care-si freaca madularele de trupurile femeilor, profitand de aglomeratia din mijloacele de transport in comun. Chikan-ii prefera intotdeauna subteranul.

Calatorul se afla intr-un autobuz care se misca lent, ca un om care inoata de placere intr-un vis. Sicilia era arsa de soare, iar arborii care rezistau… ei bine, arborii acestia rezistau intr-un fel de martiraj, imbatraneau si erau demni si era ceva magic in alcatuirea lor. Un chikan n-ar fi putut supravietui aici.

Sicilienii sunt si ei singuri, dar cu totul altfel e singuratatea lor. La radio se difuzau cantece vechi, care elogiau magarii si iubirile birjarilor de altadata. Calatorul se trezi fredonandu-le. Se simtea ca acel regizor din Cinema Paradiso care se intoarce acasa. In aceste calatorii figura sa era mereu obosita. Nu se barbierea, ca un om la inceputul unui doliu.

Si la aparatul uman se mai gandea calatorul cu pantofii verzi. La aparatul uman, in centrul caruia punea, melancolic cum era, amintirea. Memoria il fascinase dintotdeauna – de unde ne vin amintirile si cum e posibil ca si amintirile noastre sa fie spulberate de boala, ca o inima sau ca un rinichi?

Calatorul cu pantofii verzi credea ca intregul aparat uman se sprijina pe ce alegem sa ne amintim si pe ce alegem sa uitam. Era naiv, desigur, in aceasta idee a libertatii unei alegeri, dar isi ingaduia aceasta naivitate fara costisitoare procese de constiinta.

Calatorul cu pantofii verzi se mai gandea la acel prieten cu care se intalnise, nu demult, dupa douazeci de ani. Impartisera un apartament intr-un oras universitar timp de unsprezece luni. Se imbatasera impreuna si jucasera poker impreuna si sodomizasera chiar aceeasi femeie. Aveau douazeci de ani si nimic nu le putea opri nemurirea. Erau ingrozitori, cum sunt tinerii barbati.

Dar cea mai puternica amintire a prietenului sau era ca el, calatorul, avea un cuptor cu microunde pe care il tinea in camera sa si pe care nu il impartea cu nimeni! Prietenul sau nu vazuse in acest gest o dovada de egoism, ci mai degraba de excentricitate. Era posibil sa fie, totusi, un egoist?

Calatorul nu-si amintea sa fi existat un proces rational care sa fi dus la decizia de a-si tine cuptorul cu microunde in camera unde dormea. Si atunci? Ce noima aveau toate acestea? Ce era, pana la urma, in capul oamenilor? Cum isi alegeau granitele si de ce traiau iluziile pe care le traiau?

Stia ca raspunsurile nu se afla in Siracusa. Il atragea aici intimitatea cu moartea necunoscutilor. Era si el, in felul sau, un chikan. Dupa ce ajungea in oras, gasea pe ziduri un anunt care spunea cine a mai trecut la cele vesnice si cand i se face slujba. Se infatisa acolo, afisand un aer trist, care era insa adevarat.

Calatorul participa cu voluptate la aceste despartiri. Devenea, astfel, un pervers in chestiunea mortii? Nu isi pusese asa problema. Erau niste spectacole de care nu se satura, asa cum altii nu se saturau de teatru sau de opera sau de meciurile de fotbal sau de cricket.

Calatorul planuia sa participe la o suta de astfel de despartiri in Sicilia, pe parcursul intregii sale vieti. Era obligat, de aceea, sa revina de cateva ori pe an.

Il innebuneau amestecul de suferinta si de suferinta jucata – nicaieri, moartea nu era mai umilita decat in Sicilia. Si ce era obscen in acest secret al calatorului? Si ce era rau in el? Nu ucidea si nu se lasa ucis. Pur si simplu, asista la despartirea unor oameni de aceasta lume.

Nici macar nu avea vanitatea ca era un artist al acestui ciudat anonimat, ii facea pur si simplu placere sa se afle aici. Si ce amintire i-ar fi pastrat oamenii, chiar si cei mai apropiati, daca ar fi aflat de acest obicei al calatorului?

Autobuzul se tara, acum, pe un drum rau. Calatorul fu nevoit sa constate: nu il zdruncina deloc gandul ca nu ii pasa de amintirile celorlalti.

Poate ca, in definitiv, era totusi un egoist.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.