Povestire despre liniste si lumina

La inceput au fost cuvintele – cate 300, asezate vreme de doi ani de zile pe contul de Facebook al Dela0.ro in cadrul unei rubrici de autor care tranzita granita dintre jurnalism si literatura. Autorul ramane Iulian Andrei. Rubrica transformata s-a mutat pe site. “Povestea de 300 de cuvinte” a iesit din scena, "Viata ca o proza" a intrat.

0

Se face ziua de maine. Urmeaza ore grele pentru intuneric, si o clipa ma simt solidar cu intunericul: lumina va cuceri toate strazile, iar eu o sa o privesc.

Imi plac zorile – imi place sa vad lumina inaintand pe bulevarde, ocupand blocuri si case si cartiere marginase, aprinzand oamenii. Vreau sa scriu un cantec – am, pana acum, cu siguranta, titlul: City Blues.

Caut un restaurant care sa se deschida atat de devreme si – evident – nu il gasesc. Ma opresc. In definitiv, mi-a fost mereu foame. Altceva. Imi trebuie altceva.

Liniste.

**

Liniste.

Ascult muzica orasului care sta sa se trezeasca, ii ascult tacerea, ii anticipez zgomotele, zgomotele sunt sangele lui, sangele orasului inca doarme, dar nu peste mult va clocoti. Sangele orasului e o orchestra.

Este jumatatea lunii iulie. Va fi cumplit de cald. Ma gandesc asa: nu am vazut niciodata cum zboara cocorii.

Sunt in viata. Imi ascult inima. Inima nu imi striga, ca de obicei, dupa ajutor. Sunt linistit. Ma incearca, poate, beatitudinea. Sunt linistit ca in fata mortii. City Blues. E bine ca am titlul. Nu pot sa scriu nimic fara titlu.

Stiu si ritmul cantecului, sigur il stiu, a crescut in mine, l-am simtit cum creste in mine, intocmai ca pe tumora de langa cotul drept. Acum trebuie doar sa ma despic si sa il las sa izbucneasca.

Ritmul.

**

Ma asez pe o banca, parcul nu e gol, femei obosite plimba caini de talie medie, un corporatist se lupta cu el insusi, in alergare, un boschetar se intoarce de pe o parte pe alta. Poarta fes. Fes in luna iulie!

E tot prea devreme, niciun indragostit nu traverseaza parcul, nimeni nu se grabeste catre casa, niciun elev nu mananca un covrig in drum spre scoala, gandindu-se la lipsa de sens a tot ce este pus sa faca.

E duminica.

Daca as crede in Dumnezeu as putea sa intru intr-o biserica si sa ma rog. Nu cred in Dumnezeu. Nu pot sa intru in nicio biserica, nu e nimic acolo pentru mine.

**

City Blues. Cantecul asta o sa fie – trebuie sa fie ! – ca viata tuturor oamenilor din orasul  asta imputit, cantecul asta o sa fie ca viata tuturor oamenilor din orasul asta minunat.

El o sa curga ca o copilarie, apoi va innebuni deodata – adolescenta dureaza cateva clipe! -, apoi trec alte cateva clipe, si se va sfarsi si tineretea, totul se va prabusi in melancolie, melancolia va fi inutila si sfasietoare, iar la sfarsit va cobori moartea, nu se poate altfel.

**

City Blues. O sa iau tramvaiele de pe sinele lor, o sa iau durerile de ficat ale betivilor, o sa iau strigatele tiganilor – fiareeeee veeeeechi luaaaam! -, o  sa iau rondurile care tempereaza marile intersectii, o sa iau praful si lenea si cateva copilarii, o sa iau amintirile si visele zdrobite ale muncitorilor, o sa iau salariile casierelor, o sa iau ziarele si o sa iau tatuajele domnsioarelor rebele, si o sa le ascult muzica intima.

Imi aprind o tigara. Prea mult gudron. E cancer. Bineinteles ca e cancer. O fumez si o raza puternica evadeaza din soare si ma loveste cu furie, ma loveste ca si cum ar vrea sa imi despice craniul si sa ma ucida.

City Blues.

Liniste.

Trebuie! Trebuie sa reusesc!

O sa ascult muzica orasului, eu o sa scriu muzica orasului, pe cantecul acesta oamenii vor face dragoste si, candva, cateva minute, va fi bine, chiar daca, dupa aceea, nu va mai fi nimic, asa cum se intampla intotdeauna.

Pur si simplu, nimic, ca intotdeauna.

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.