Povestire despre Maestru

Initial au fost "300 de cuvinte" - asezate saptamanal, vreme de doi ani, pe contul de Facebook al Dela0.ro in cadrul unei rubrici de autor care tranzita granita dintre jurnalism si literatura. Autorul a ramas Iulian Andrei. Rubrica s-a mutat pe site si revine acum cu o noua serie. In fiecare luni, pe Dela0.ro, "Viata ca o proza".

0

In fiecare zi, la orele 18, abdomenul impozant al regizorului trecea pragul carciumii. Se aseza, cu miscari elefantine, la masa dumisale, care era intotdeauna libera.

Si daca ar fi purtat, chelnerii si-ar fi scos atunci palariile. Asa, se margineau sa il salute pe regizor cu un singur cuvant: Maestre…

Zambeau, totodata, zambetul lor insuportabil de servil – ranjetul chelnerilor. Maestrul ii expedia din incheietura, iar chelnerii se faceau nevazuti, continuand sa zambeasca.

Peste exact doua minute, unul dintre ei, cel cu spatele cel mai drept, fara urma de scolioza, se apropia tinand o mana la spate si se inclina in fata Maestrului, intreband: ca de obicei, Maestre?

Arareori, insa, Maestrul se mai obosea sa raspunda, caci totul era doar un ritual, nu de cuvinte aveau ei nevoie, toti isi cunosteau rolul.

Peste cateva minute, acelasi chelner se intorcea la masa Maestrului cu o halba mare de bere, pe care regizorul o sorbea pe nerasuflate. Se lasa apoi pe spate si parea deodata doborat de un acces de somn, provocat poate de apnee, poate de alta boala. Maestrul insa nu atipea, de fapt, niciodata la masa, iar chelnerii stiau bine asta. Era numai o iluzie.

Dupa deschiderea blonda, cum isi alintase candva tabietul – iar expresia (dat fiind farmecul ei) se impusese -, la masa Maestrului sosea prima butelca de vin, intotdeauna alb.

Regizorul bea in tacere si nu parea sa aiba viciul atentiei. Nu studia prea mult oamenii din jur, care de asemenea nu ii acordau importanta. Era ca si cum ar fi fost un banal obiect de decor. Pur si simplu, un barbat obez cu o butelca de vin alb in fata – trebuia sa fie si el acolo, si era, si asta era tot.

Uneori, la masa regizorului se aseza un barbat, intotdeauna artist, alteori se aseza o femeie, indiscutabil actrita. Maestrul discuta fara sa ridice tonul, era un suetist redutabil, dar nu dadea decat tete-a-tete-uri, era ca si cum ar fi jucat un permanent sah din vorbe.

El nu tinea sa aiba ultimul cuvant. Era culant, si, desi se purta neglijent, se vedea ca acest om cunoscuse totusi gloria si ar fi putut – numai sa vrea! – sa joace si partitura elegantei. Maestrul nu voia. Eleganta il scarbea si ea.

Pleca acasa inainte de miezul noptii, dar numai dupa ce dadea gata cea de-a treia butelca de vin alb. Locuia, de altfel, in blocul de vizavi de carciuma. Putem, astfel, afirma ca – fara indoiala – Maestrul era un tip mai degraba comod.

Carciuma isi tot intinerea clientela, regizorul isi tinea obieceiurile de mai bine de un deceniu, asa ca pur si simplu tinerii din jurul sau ajungeau sa nu mai stie cine era el (cat era el!) cu adevarat.

Imi scriam chiar in carciuma aceea micile eseuri pentru presa culturala a timpului. Imi placea sa il privesc pe Maestru. Avea ochii tot mai mici, pierduti in marea de grasime care devenise fata lui. Se buhaia ingrozitor, dar – si abia asta era minunat – nu parea nici sa observe prabusirea sa fizica, si nici sa ii pese ca se surpa. Maestrul era, de oriunde l-as fi privit, unic.

Nu as putea spune ca Maestrul ar fi avut preferati dintre cei pe care ii sueta. Cu toate acestea, am retinut un chip: un barbat inalt, cu o fata sculptata de bolile plamanilor, categoric un scenarist. Mi-a atras atentia pentru ca avea obiceiul sa se aprinda deodata – in toiul suetei.  Devenea un bat de chibrit care ardea fulgerator, orbitor, fara nicio speranta.

Scenaristul venea catre Maestru cu oferte de nerefuzat. Cu toate acestea, Maestrul le refuza pe toate. Admirabilele povesti ale scenaristului erau respinse printr-o retragere a marelui cap al regizorului, o strangere din buze si un usor gest de ferire a nasului, ca in fata unui miros insuportabil.

Si ce filme admirabile ucidea astfel!

Filmul cu acea tara din viitor cazuta sub dictatura unei femei, care a refuzat pana in ultima clipa sa poarte ochelari de vedere, caci ar fi dat semn de slabiciune, si ea nu ingaduia slabiciunile oamenilor.

Filmul cu acel medic retras intr-un sat de pescari din Delta Dunarii, unde a trait incredibila viata a unui intelectual progresist obligat sa se rezume la contactul cu o suma de brute, refugiindu-se alaturi de singurii intelectuali din comuna – o doctorita si un inginer – intr-un triunghi amoros de o incredibla perversitate, o cumplita razbunare pe viata.

Filmul cu acel cioban ucis sus, in munti, la o stana, de un urs. Filmul cu acel cioban gasit acolo, pe jumatate devorat de fiara. Bineinteles ca l-a gasit un alt cioban, fratele sau vitreg, care, deloc disperat, coboara in sat, apoi urca iar muntele, cu un politist si cu un popa alaturi. Si, mai tarziu, la intoarcerea lor in sat opresc la o carciuma, bandu-si fiecare paharelul sau de tuica, fara sa-si spuna nimic, iar jumatatea de mort e afara, in remorca unei masini de teren, si ploua…

Uneori, desi mai degraba rar, Maestrul zambea.

Cat am fost acolo, si imi placea sa vin in fiecare saptamana (scenaristul aparea indeosebi martea), omul acesta, care-mi parea un Quijote prost dispus, n-a obtinut, de la regizor, niciodata, nici macar o singura data, ceva mai mult decat acest zambet.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.