Povestire despre Marian

La inceput au fost cuvintele – cate 300, asezate vreme de doi ani de zile pe contul de Facebook al Dela0.ro in cadrul unei rubrici de autor care tranzita granita dintre jurnalism si literatura. Autorul ramane Iulian Andrei. Rubrica transformata s-a mutat pe site. “Povestea de 300 de cuvinte” a iesit din scena, "Viata ca o proza" a intrat.

0

Marian isi intampina clientii cu un zambet larg, ceea ce conferea fetei sale de pelican un aspect mai degraba tragic. Desi avea o fata de pelican, Marian necheza. Necheza puternic, necheza jovial. Dadea un „bunaaaaaaa ziuaaaaaaaaaa!” foarte sonor.

Era ca si cum un cal ar fi putut saluta oamenii. In taxiul sau mirosea puternic a laicitate. Nici urma de icoane, niciun sfant nu atarna din oglinda. Rusinos.

Singura virtute a lui Marian era un desavarsit simt al umorului, care il ajuta sa treaca prin viata ca printr-o rubrica de fapt divers. Fusese casatorit de trei ori si divortase tot de trei ori. Era bine, era impacat cu imposibilitatea existentei sale intr-un cuplu marital.

Daca venea vorba despre statutul conjugal, Marian isi mangaia cu blandete gusa si clama: “Pizda ma-sii!”. Nu mai voia neveste, si nici soacre. I-a ajuns, carevasazica.

Daca totusi se intampla sa mai intre intr-o relatie – si mai intra, ca era barbat in putere la patruzeci si cinci de ani – Marian avea intotdeauna grija sa lase o usa deschisa, asa, in caz de incendiu sau ceva.

Daca femeia nu-si dadea seama pe cine a bagat in casa, Marian incepea sa bea. Lua trei sticle de vin de la Mega si bea la ele pana se facea pulbere. Fireste, femeia avea sa protesteze, ca nu-l stia asa, ca – vai!, dar cum e posibil sa bea atat? -, dar Marian avea sa i-o intoarca scurt: “Asta sunt, draga, nu-ti convine, paraseste-ma!”. Femeia avea sa se inflacareze, ca e un prost si un nenorocit si ca o sa moara singur-cuc. Marian, atunci, ii replica spiritual: “Si ce ai vrea, draga, sa murim impreuna?”.

Marian e de parere ca oamenii, oricat ar sta ei bot in bot, tot singuri mor, si ca nu e nimic de facut in chestiunea asta. Dar Marian prefera sa nu se gandeasca la moarte. Se gandea mai degraba la pantofi, ca uite s-au scumpit pantofii, si la oras nu poti sa stai fara cincizeci de euro in picioare, ca rade lumea de tine si-ti zice “saracule, care esti!”. Asta era oful lui. Si, in general, ca viata e scumpa, ca e scumpa ca dracu’, „pai, poti sa mergi in supermarket si sa iti iei intr-o zi tot ce iti place, da’ tot, nu asa?!, ca nu poti!”

Marian a facut o data experimentul asta si l-a cocosat. Acuma, se uita si la cincizeci de bani, ca daca o cutie de pateu e un leu si una e un leu-cincizeci, o ia p-aia de un leu, ce sa faca? Mortii ma-sii.

Apoi, lui Marian ii placea sa evoce perioada de sapte ani – “vacile alea grase!”  – in care a stat lepra in Italia, la malul Adriaticii. Vis! Nu facea nimic.

Zacea pe carca nevestei (a treia), da’ l-a lasat si aia, bine, ca ea era si mai curvistina, asa, si se descurca, se descurca, de ce sa vorbim cu pacat?, il tinea pe mancare, pe bautura, se ingrasase cinci kile pe an. Il luase cu optzeci si l-a lasat la 115. Pai se compara?

De frumos, era frumos in Italia, da’ partea proasta e ca oamenii erau cam de cacat. Ii tot ziceau sa se duca dracului inapoi la el in tara. Asa, Doamne!, mergea pe strada si cate o baba ii trantea o d-asta. Si intr-o zi, a zis ca ia sa le dea el dreptate la babe si s-a intos dracului inapoi la el in tara, da’ nu-i pare rau, nu…

Marian zambeste si ochii lui stralucesc in susul fetei tragice de pelican. La despartire, necheaza de trei ori, isi ia bacsisul si se retrage pe camera, in Pantelimon. Cat sa mai stea?…

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.