Calatorul cu pantofii verzi nu-si credea ochilor, desi era adevarat. Era la Moscova, la Moscova! Laura il insotea in Parcul Gorki si ceva foarte asemanator cu fericirea tocmai cobora intre ei, ca un porumbel.
Calatorul si Laura vizitasera, deja, Mausoleul lui Lenin, Piata Rosie, Kremlinul, Catedrala Sfantul Vasile, tot. Amandoi il urau, desigur, pe Lenin, dar din motive diferite. Laura era nepoata unor detinuti politic – anticomunismul ei era primar. Calatorul il ura pe Vladimir Ilici pentru ca ii luase, pentru eternitate, dreptul la iluzie. Nu mai avea asteptari de la politic, nici macar de la utopie.
Calatorul si Laura coborasera, apoi, in subteran si se uluira de statiile de metrou moscovite. S-ar fi cuvenit, fireste, ca fiecare asemenea statie sa prezinte si un monument dedicat taranilor ucrainieni morti de foame in timpul ridicarii lor, dar un asemenea monument nu exista.
Calatorul se gandi mult la Erich Maria Remarque si la toti scriitorii care povestisera ororile razboiului, lasand marturii pentru mai tarziu. Oamenii nu tinusera insa cont de marturiile lor, iar acum batea din nou crivatul armelor peste Europa.
Laura nu stia la ce se gandea, poate ca la dragoste si la bunurile ei, care fac pamantul indurabil. Calatorul o iubea. Isi continua gandul catre ce ar fi fost toti prietenii lor, daca acum ar fi fost recrutati si ar fi ajuns in transee ca adolescentii lui Remarque.
Ovidiu, sarmanul Ovidiu!, ar fi murit, neindoielnic, primul. Era un copil de bani gata, nepregatit pentru oroare. Dar el, el, calatorul, ce ar fi facut? Ar fi supravietuit? Si-ar fi tradat camarazii? Ar fi fost si el impuscat pe cand ar fi incercat sa deseneze o pasare si sa vada cerul? Dar Laura ce ar fi facut? L-ar fi asteptat? Ar fi putut sa duca un doliu? Era ea o Penelopa?
Calatorul binecuvanta, deci, mileniul curent, in care razboiul plutea in aer, dar era deocamdata doar o tragica posibilitate. O imbratisa pe Laura si statura asa, imbratisati, la poalele statuii lui Gorki, care – nepasatoare – sfida cerul.
- Data trecuta, in “Viata ca o proza” – Povestire despre Napoli
