Nu mai stiu cand am inceput sa ii spun Nadejda. Ea nu stia cine a fost Krupskaia, nu avea de ce sa fie interesata de istoria partidului bolsevic si de afacerile de inima ale tovarasului Lenin. Mie nu imi pasa ca ea nu stia.
Ea avea picioare lungi, nesfarsite, totul la ea era felin, eu eram marunt, slab si incruntat, scriam un fel de poezii si nu aveam niciun viitor.
As fi vrut sa fiu un erou, as fi vrut sa fiu un revolutionar, as fi vrut sa fac o revolutie pentru Nadejda, as fi vrut sa fiu trimis in Exil, sa ii scriu si ea sa imi asculte scrisorile si sa ma urmeze in Exilul acela, as fi vrut sa fiu ranit intr-un razboi, aveam mare nevoie de un razboi, trebuia sa mor si Nadejda sa ma priveasca atunci cand mor, si dragostea noastra sa urce, chiar la acest sfarsit, o culme a tandretei, si sa ne para zguduitor de rau ca lumea noastra se sfarseste, chiar se sfarseste, si nimic nu putem face.
Nadejda pasea incet, stiind ca toti o privesc asa cum privesc animalele turbate de dorinta. Nadejda invita cand si cand o privire la dans, avea placerea de a zdrobi inimi, o cunosteam.
Avea douazeci de ani si totul, absolut totul iti este ingaduit cand ai douazeci de ani si esti atat de frumoasa; ea stia asta.
Nu am indraznit sa ii spun niciun cuvant. Patru ani am pasit pe langa ea cu ochii in pamant. La mine in inima, Nadejda era un templu, iar eu eram un credincios indian a carui religie nu as putea sa o numesc. Simteam ce trebuia sa fac: trebuia sa tac. Taceam.
Eram in ultimul an de facultate cand Nadejda mi-a vorbit pentru prima data, ca si cum era cel mai firesc lucru din lume. Ma informa ca nu poate sa ramana la un curs de semiotica si ca eu i-l voi aduce xeroxat in seara aceleiasi zile la orele 18.00, in fata Magazinului Eva.
De ce eu?, as fi vrut sa o intreb, sa ii strig, dar Nadejda nu mi-ar fi admis obiectii. Era o cerere care venea, iata, de nicaieri, era o dispozitie si tot ce puteam face era sa ma supun. M-am supus.
Ploua infiorator. Am asteptat, cu cursul de semiotica ud la subrat. Nu purtam gabardina, nu aveam umbrela, nu incepusem sa imi acopar capul cu palarii negre. Nadejda a intarziat o ora si patruzeci si doua de minute. Nu m-am miscat din fata Magazinului Eva, eram nebun dupa ea, si ea stia si asta. De unde o stia? Cum sa nu o stie? De ce era atat de cruda? Cum as fi putut sa stiu? As fi iertat-o daca nu ar fi venit niciodata?
Bineinteles, as fi stat acolo, cate milenii ar fi fost nevoie, as fi stat acolo, in fata Magazinului Eva, pentru totdeauna.
Dar Nadejda a venit. Iar Nadejda nu a venit asa cum visam cand imi ingaduiam sa sper cate ceva. Nu a plutit pana la mine, nu ne-am imbratisat, nu am mers la cinema, nu am stat pe o banca dintr-un parc, in dispretul conditiilor meteorologice.
Nadejda era intr-un Audi negru care gonea pe bulevard. Statea pe locul din dreapta, in fata. Nu stiu cine era la volan, geamurile erau fumurii. A lasat doar geamul sa se coboare, a intins mana, mi-a smuls cursul de semiotica si, uluindu-ma, a disparut in noaptea care incepea. Niciun cuvant. Nu mi-a spus niciun cuvant. Era noiembrie, se facea tarziu.
Douazeci de ani mai tarziu, sunt un barbat carunt si foarte gras. Afacerile imi merg bine, sunt cunoscut si apreciat in societate, m-am casatorit din dragoste si am avut un divort rezonabil, pe care nu il regret, nu mai scriu poezii, nu mai cred ca oamenii sunt buni si ca iubirea exista si nici macar nu mai stiu ce inseamna, de fapt, cuvantul semiotica. Mi-am uitat tineretea, am devenit cinic, insuportabil, asa cum trebuie sa fii ca sa poti supravietui decent.
Mi-am pastrat, totusi, o predispozitie slava a sufletului. Prietenii imi spun Boris, desi numele meu este Alexei. Cand vorbesc, se aude inca un usor accent basarabean, care mai degraba amuza. Nu mai sunt naiv. Sunt barbat.
Acum as vrea sa scriu ca am vazut-o pe Nadejda in metrou, la Aparatorii Patriei!, si ca am alergat dupa ea, ca am vrut sa ii spun ca inca o iubesc, ca mereu o voi iubi, si ce daca nu a oprit atunci?, si ce daca m-a umilit asa cum nimeni?…, dar nu a fost asa. Ce sa mai caute Nadejda la Bucuresti?
Ea si-a urmat destinul. Dupa facultate a intrat in diplomatie, s-a maritat avantajos cu un consul, s-a stabilit la Paris, fireste. Si, intr-o dimineata, dupa douazeci de ani, in casuta mea postala electronica s-a aprins albastrul unui plic.
Imi scria Nadejda Cotillard. Imi scria Nadejda!
Si toate zidurile s-au prabusit, tot continentul meu de indiferenta s-a scufundat, am naufragiat definitiv in trecut. Aveam iar douazeci de ani, ma aflam in fata Magazinului Eva, ploua.
Titlul mail-ului era Iarta-ma.
- Data trecuta, in “Viata ca o proza” – Povestire despre prostituata-poeta
- Arhiva vechii rubrici poate fi consultata AICI.