Povestire despre neputinta

La inceput au fost cuvintele – cate 300, asezate vreme de doi ani de zile pe contul de Facebook al Dela0.ro in cadrul unei rubrici de autor care tranzita granita dintre jurnalism si literatura. Autorul ramane Iulian Andrei. Rubrica transformata s-a mutat pe site. “Povestea de 300 de cuvinte” a iesit din scena, "Viata ca o proza" a intrat.

0

Albert primi un apel telefonic pe care se vazu nevoit sa il respinga. Era Lara. Se intreba, dar nu foarte serios, ce naiba mai vrea acum. Ea nu suna niciodata daca nu voia ceva.

Lara lucra intr-o industrie care favoriza luxul. Lui Albert ii repugna tot ceea ce inseamna industria luxului. Ar fi ucis, bucuros, nenumarati magnati care faceau aceasta mizerie posibila. Se trezea uneori noaptea visand aceste crime cumplite. Nu se simtea vinovat.

O curtase pe Lara cu ani in urma, se cunoscusera in facultate, studiasera amandoi zadarnic Filosofia (Filosofia, auzi!), avusesera chiar si o idila, dar nu se poate spune ca se iubisera pana la capat. De atunci se dispretuiau reciproc cu o oarecare afectiune care, din cand in cand, gasea prilejuri potrivite pentru a se manifesta.

Aceste prilejuri erau mai ales delegatiile iubitului Larei, arhitect de neindoielnic succes. Pe de alta parte, Albert nu avusese niciodata succes. Esuase deja in trei meserii si se blaza in a patra. Ce cautau arhitectii in delegatii? Albert nu-si batea capul cu asemenea amanunte. Delegatiile erau prea rare pentru a conta.

Lasa telefonul sa sune. Nu raspunse apelului telefonic. Nu avea ce sa ii spuna acestei femei. Impartisera cateva melodii de Sting si niste gesturi de generozitate prin care Lara isi ispasea, de facto, pacatul semi-amantlacului. Dar intre ei nu exista altceva decat acest dispret binevoitor reciproc. Albert o stia si il marca oarecum aceasta neputinta a unor sentimente mai adanci. Lara vedea, totusi, ceva in el. Pretindea ca il admira. Albert facea fotografii. Lara admira niste fotografii de cacat.

Telefonul continua sa sune. Lara insista. Albert nu-i respinse. Pur si simplu privea cum aparatul se zbate, vibrand si sunand, vibrand si sunand, vibrand si sunand. Apoi uita intamplarea. Trei zile mai tarziu primi un scurt mesaj scris: “Bem o cafea? Vreau sa iti spun ca ma marit cu el”. O baga in pizda ma-sii, il baga in pizda ma-sii si pe arhitect. Asa, deci. Asta trebuia sa ii spuna. De ce?

Era posibil oare ca Lara sa regrete alegerea? Era posibil ca Lara sa inteleaga ca, intre ei, totusi ar fi putut fi altceva? Nu credea asta, dar nici nu isi putea explica acest anunt subit. Femeile sunt, totusi, creaturi care nu pot fi intelese. Albert se consola cu aceasta firava tentativa de intelepciune din batrani.

Apoi, intr-o dimineata de marti, afla ca Lara murise. Fusese spulberata pe trecerea de pietoni de un bolid. La volan era un barbat din industria luxului. Albert nu dispera, nu surase, nu se bucura, dar nici nu se prabusi pe loc. Primi vestea cu o tristete care castiga in greutate pe parcursul urmatoarelor ore. Hotari sa se imbete, propunandu-si sa uite. Da, sa uite, nu era nimic altceva de facut, da, sa uite.

Se gandi ca era totusi mai bine ca Lara nu mai exista, era mai bine decat sa o stie toata viata cu acel arhitect care suradea intotdeauna ca un imbecil, frumos, fericit si bogat ce era. Moartea Larei ii mangaie furia aceasta, dar – chiar cand gandea toate acestea – i se facu scarba de el insusi.

Barul era rosu si gol, cu exceptia unei curve plictisite care consulta imagini cu ea insasi de pe o retea de socializare, la patru mese si jumtate distanta. Albert comanda inca un pahar. Tacut, stiind sa respecte doliul care se vedea in privirea celuilalt, barmanul i-l aduse.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.