Tata nu a fost niciodata absent din copilaria mea. Imi amintesc de el in fata tablei de sah, asteptand, cu un calm la care eu niciodata nu am ajuns, urmatoarea mutare a profesorului Balcani.
Profesorul Balcani preda fizica, iar numele sau ciudat il facea inubliabil.
Profesorul era o matahala de om si prezenta deja ravagiile unei chelii care ii eradicase, in mod irecuperabil, o splendida podoaba capilara. In tinerete, profesorul Balcani isi purtase parul cret si era supranumit Mielu. I se spunea in continuare Mielu, dar tot mai rar. Era deja foarte gras. I s-ar fi potrivit alt supranume.
Profesorul juca bine numai daca era foarte beat. Altfel, mainile ii tremurau ingrozitor si pierdea imediat.
Aveam deja doi ani si jumatate, taica-miu ma luase la Clubul de Sah din Oras. Stateam cate trei ori langa el si profesorul Balcani, urmarindu-le jocul. Nu pot spune ca nu intelegeam jocul de sah, dar nu pot spune nici ca il intelegeam. Imi placeau, mai ales, pionii.
In primavara aceea, am disparut. Amandoi erau absorbiti de partida lor, fiecare se credea Capablanca. Profesorul bause enorm, muta genial. Nu au remarcat plecarea mea decat dupa zeci de minute.
Tata nu avea nici douazeci si cinci de ani. Desigur ca si-a pierdut cumpatul. M-au cautat prin tot orasul, au mers la Militie, m-au dat disparut. Ma intorsesem singur acasa, parcurgand intregul oras, iar acum asteptam in fata usii inchise. Tata gandea mult, dar nu se gandise ca as fi putut ajunge chiar pana aici.
Cand m-au gasit deja se inserase. A fost prima mea manifestare de independenta.
Am jucat cu tatal meu peste o mie de partide sah si vreme de treisprezece ani nu am castigat niciodata, desi eram deja campionul judetului nostru de munte la categoria mea de varsta. L-am dat prima data mat cu doua saptamani inainte sa implinesc optsprezece ani.
In vara aceea am intrat la facultate, am plecat din Oras si nu m-am intors niciodata. Am renuntat si la sah, asa cum am renuntat la tot ce ma lega de prima mea viata.
Profesorul Balcani a cazut intr-un decembrie in zapada si nu s-a mai ridicat. Nu avea familie, asa ca l-a inmormantat Primaria. Tatal meu a fost singurul care s-a prezentat la funeralii. Si tata a renuntat la sah.
Uneori, desi mai degraba rar, merg in Cismigiu si privesc deschiderile care inca au loc. Batranii deschid exact ca profesorul Balcani. Zambesc. De fiecare data cand un nebun isi strabate, cu mari sperante, diagonala, ma vad singur pe alee, plecand de langa tabla de joc a tatalui meu.
Si as vrea acum sa ma pot intoarce si sa ma asez acolo, in Clubul de Sah din Oras, sprijinindu-mi barbia cu pumnii copilului de doi ani si jumatate care am fost.
Intre timp s-a intamplat toata viata. Nu mai exista drum inapoi.
- Data trecuta, in “Viata ca o proza” – Povestire despre salonul numarul 2
