Scumpa Paula,
Da-mi voie sa fiu patetic si foarte sincer.
Astazi este, cum desigur nu-ti amintesti, ziua mea. Implinesc treizeci si trei de ani. Treizeci si trei de ani sunt, asa cum s-a aratat deja in Biblie, suficient de multi pentru a face ceva in viata. Dar, la dracu’, eu nu sunt fiul lui Dumnezeu, eu sunt fiul unui contabil din Braila!
Paula, toate zilele care au trecut de cand ai plecat au fost lipsite de orice sens. Am mers in continuare la slujba, mi-am facut rapoartele si mi-am respectat toate dead-line-urile, am mancat, m-am cacat, m-am imbatat, n-am deznadajduit, am mers pana si la discoteca, am dansat, in cacat!, am dansat!, am agatat femei si le-am adus acasa, in patul nostru, in patul pe care l-am cumparat pentru noi, si acolo le-am pus sa-mi plateasca tribut pentru toata singuratatea noastra.
Ai fi suprinsa sa afli cate femei singure sunt in orasul Bucuresti! Femei singure, asa cum erai si tu atunci cand te-am intalnit, femei singure care urla si ele “Imi place sa mi-o tragi!” si “Imi place sa te simt in mine!” si “Imi place sa vad cum intra, baga-mi-o!” si “Vreau sa te sug, imi place sa-mi dai muie!”, femei singure care te roaga sa le lovesti peste fese, si nu putine sunt gata sa te lase sa le spinteci bucile cu un cutit de bucatarie, daca ai vrea sa faci asta. De ce naiba ai vrea sa faci asa ceva?
De cand m-ai parasit, am futut zeci de femei, le-am futut cu furie, cu ura, din razbunare, de cand m-ai parasit n-am mai spus niciunei femei ca o iubesc. N-am mai iubit nicio femeie. Nu voi mai iubi nicio femeie. E prea putin daca spun ca mi s-a surpat increderea in orice ar putea insemna – in bine – omul pe pamant? Stiu, stiu, ti-e sila de adevar – ceea ce nu il face insa mai putin adevarat.
Esti o bomba atomica, Paula. Esti o bomba atomica, Paula, si eu sunt un oras japonez din al Doilea Razboi Mondial. Am partea mea de vina, desigur, am luptat fanatic si gresit, insa tu, insa tu…
Merg la teatru si la cinema si la concerte. Acolo vad oameni si e ca si cum am fi intr-un desen desenat de un copil si eu as putea sa ii sterg pe toti acesti oameni, cu guma de sters a creionului meu, sa le sterg fetele si vietile, sa ii fac sa dispara.
Uite, chiar acum, i-as sterge pe toti acesti optzeci de mii de spectatori ai acestui concert, unul dupa altul, pana am ramane doar noi, fata in fata, si tu m-ai privi, si eu te-as privi, si tu ai intreba unde au disparut toti ceilalti, tu ai intreba de ce am facut asta, iar eu ti-as spune pentru prima data ceva ingrozitor si superb.
Da-mi voie sa fiu patetic si sincer: pentru ca te urasc, Paula, pentru ca te iubesc, Paula, pentru ca te urasc, Paula, pentru ca te iubesc, Paula, pentru ca te urasc. Apoi as lua guma de sters a creionului meu si mi-as sterge capul, apoi mi-as sterge trupul, si te-as lasa, asa, singura, singura intr-o multime de oameni care au existat inainte si acum nu mai exista. Te-as lasa singura, sa traiesti aici ca pe o insula pustie pana la sfarsitul timpului. As omori toti oamenii de pe pamant doar ca sa te las singura.
Si nici macar atunci n-ai intelege de ce.
Stelian reciti ce tocmai scrisese. Scoase bricheta. Scanteie. Foaia incepu sa arda incepand cu coltul din dreapta jos si el o privi cum arde, apoi cand focul ii atinse degetul mare ii dadu drumul, o lasa sa cada, si continua sa o priveasca arzand si in cadere, si continua sa o priveasca arzand si pe pamant.
La urma, stinse jarul cu talpa pantofului sau stang si, cu o infinita scarba, scuipa peste cadavrul scrisorii. Isi baga mainile in buzunare. Intr-unul dintre buzunare gasi un sambure mai vechi de piersica. Il scoase, cantarindu-l in palma, si il privi.
- Data trecuta, in “Viata ca o proza” – Povestire despre omul cu portocale
- Arhiva vechii rubrici poate fi consultata AICI.
