Povestire despre trecerea timpului

La inceput au fost cuvintele – cate 300, asezate vreme de doi ani de zile pe contul de Facebook al Dela0.ro in cadrul unei rubrici de autor care tranzita granita dintre jurnalism si literatura. Autorul ramane Iulian Andrei. Rubrica transformata s-a mutat pe site. “Povestea de 300 de cuvinte” a iesit din scena, "Viata ca o proza" a intrat.

0

Maria are optsprezece ani. Vine in capitala de la saptezeci de kilometri ca sa se inscrie la Facultatea de Litere. Maria e insotita de mama ei.

Calatoresc amandoua, in tacere. Iau intai un microbuz, apoi iau un tramvai, apoi iau metroul pentru o statie, apoi merg pe jos si se ratacesc si trebuie sa intrebe un barbat la treijcinci de ani care e drumul spre Universitate. Barbatul le explica. E gras si pe cap poarta o bentita de culoare incerta, desi nu are o podoaba capilara atat de bogata pe cat isi inchipuie el.

Barbatul al carui nume nu il cunoastem se duce acasa, in cartierul Mihai Bravu – oribil loc! Se asaza in fata oglinzii din dormitor, isi prinde abdomenul cu clestii ambelor maini si se strange, nu foarte puternic. Are o burta dezgustatoare, dar macar inca isi vede pula. I se face, totusi, scarba de el insusi. Se gandeste la viitoarea studenta. Nu era prea grozava. N-ar fi dat acolo.

Isi aminteste: au trecut mai bine de cincisprezece ani de cand si el a facut drumul acesta, insotit de tatal sau. Au venit amandoi cu o Dacie papuc, alba.

Dupa ce s-a inscris si el, tot la Litere!, tatal sau i-a cumparat un hamburger in pasajul de la Universitate. Pe atunci, acolo exista un McDonald’s. Taica-su si-a luat si el un hamburger si i-au mancat in tacere. Inca de atunci nu aveau nimic sa-si spuna, asa cum se intampla deseori intre orfanii de mama si tatii lor.

Barbatul fusese casatorit si divortase. Acum era copy-writer la o agentie mica, prea mica. Scria texte despre sampoane anti-matreata si ii venea sa se sinucida de trei ori pe saptamana. Nu putea, nu mai putea. Avea un fiu care locuia cu mama lui, in judetul Vrancea. Mama fiului sau, o moldoveanca despre care nu-si amintea cu adevarat decat ca s-a futut cu el de la prima intalnire, lucra la primaria din Focsani. Se intorsese acasa, din ratiuni sentimentale, ca sa fie alaturi de ai ei, muribunzi.

Dar barbatul gras nici nu se gandi indelung la fosta sa sotie, ci isi muta gandul la femeia care o precedase in cronologia sentimentelor personale. Se intamplase demult.

Si aceasta venise la Bucuresti cu mama ei, si aceasta se ratacise, probabil, pe drumul spre Universitate. Acum avea probabil treizeci de ani si locuia singura intr-o garsoniera confort I, intr-un complex rezidential de pe centura capitalei. Cand nu era la birou sau la piscina sau la solar sau la cumparaturi in Ikea, cand nu gatea sau cand nu o sugea ca o nebuna, ii placea sa stea singura in pat si sa isi admire peretii garsonierei, fiind incantata ca a reusit in viata.

Barbatului i se facu si mai scarba de viata. Isi aprinse o tigara. Ii suna telefonul. La telefon este fiul sau.

– Tati, tu stii care e capitala statului Bahrain?

Barbatul nu stie.

– Care e, tati?

Copilul ii raspunde: capitala statului Bahrain este Manama, are o populatie totala de 155.000 de oameni, un sfert din populatia intregii tari!

Barbatului ii veni sa planga. Isi reprima lacrimile si continua sa ii spuna fiului sau toate banalitatile necesare, in trecerea timpului.

 

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.