Povestire despre un inger

La inceput au fost cuvintele – cate 300, asezate vreme de doi ani de zile pe contul de Facebook al Dela0.ro in cadrul unei rubrici de autor care tranzita granita dintre jurnalism si literatura. Autorul ramane Iulian Andrei. Rubrica transformata s-a mutat pe site. “Povestea de 300 de cuvinte” a iesit din scena, "Viata ca o proza" a intrat.

0

Calatorul cu pantofii verzi nu obisnuia sa intarzie intr-un singur pat de femeie. Nu era – de aceea – in tema cu metamorfozele prin care se intampla uneori sa treaca o femeie.
 
Femeia, precum stiu initiatii, cunoaste mai multe faze de dezvoltare a sufletului, faze care se succed rapid, chiar brutal uneori. La drept vorbind, insa, nici femeile nu erau foarte obisnuite, nici macar constiente, cu aceste transformari. Pentru a le putea discerne se impunea un observator obiectiv, rece.
 
Totusi, intr-o dimineata, calatorul cu pantofii verzi vazu cum in Cristina incepuse sa creasca un inger. Nu isi putu da seama de cat timp crestea ingerul in iubita aceasta a sa. Incepu sa-l pandeasca, incepu sa isi ascuta simturile – oare Cristina avea habar de ce i se intampla? Se intrista constatand ca nu. Femeia nu stia.
 
Nu peste mult, calatorul cu pantofii verzi putu sa constate ca ingerul era cat se poate de matur. Era un inger cu care se putea discuta, asa ca incepu sa discute indelung cu ingerul. Ceea ce Cristina intelegea – gresit – a fi fost tacerile vinovate ale unui calator nestatornic erau, iata, dialogurile dintre barbat si inger.
 
Ingerul nu era discret in a-si expune parerile despre lume si viata. Ii placea sa palavrageasca. Era un inger cu harul povestirii. Au vorbit indelung, despre cate in luna si in stele! Dar despre ce nu au vorbit!
 
Au vorbit despre cai si despre potcoave, despre fire de iarba si despre prabusirea imperiilor, despre chelii si chitare, despre broaste testoase si nemurire, despre copii si sensul vietii, despre Tolstoi si tractoare. Ingerul avea un punct de vedere articulat despre toate. Era un inger cult, fara sa faca parade cu cultura lui. Pur si simplu ii placea sa povesteasca.
 
Ingerul care crescuse in Cristina deveni cel mai bun, cel mai intim, cel mai adevarat, cel mai profund prieten al calatorului cu pantofii verzi.
 
Totodata, ingerul isi reflecta tot mai ascutit lumina asupra chipului femeii. Era mai frumoasa ca oricand inainte, iar calatorul hotarase deja sa nu mai paraseasca acest pat de femeie. Ingerul nu se infatisa niciodata in momentele in care barbatul si femeia se dedau iubirii. Era un inger pudibond.
 
Ingerului care crescuse in Cristina ii placeau muzica folk si poeziile si culoarea albastru si bomboanele. Nu se poate spune ca avea un sex anume, ca era mai degraba feminin, nu era asa, era un inger asa cum trebuie – la jumatate distantelor si dincolo de ele.
 
Intr-o noapte – Cristina dormea de mult – ingerul ii spuse ceva ingrozitor calatorului: „Va trebui sa parasesc acest trup, femeia aceasta nu stie ca o locuiesc. Intelege – uneori – ca nu e ca toti ceilalti, dar se multumeste sa bifeze acest orgoliu oarecare”.
 
Mohorandu-se, calatorul ii dadu dreptate ingerului. Cristina nu intelegea cine e, se multumea sa munceasca intr-o agentie de publicitate din orasul Bucuresti, sa ingrijeasca doua pisici muribunde, sa gateasca si sa se fereasca de consecintele iubirii.
 
„Si chiar nu e nimic de facut?”, intreba calatorul. Ingerul ii spuse: „Ar trebui sa poti sa o faci pe aceasta femeie sa inteleaga ce este iubirea”. Calatorul cu pantofii verzi intreba ce va fi atunci. Ingerul raspunse: „Imi voi deschide aripile, eu si ea vom fi totuna.”
 
„Nu cred ca ai sa poti, totusi, dar incearca, incearca! Pana la urma, tu esti singurul care m-a vazut”, mai spuse ingerul, si chiar atunci, trezindu-se, Cristina deschise ochii fara sa zambeasca. Nu zambea niciodata. Din profil semana foarte bine cu secretara unui lider dintr-o epoca de trista amintire.
 
Calatorul cu pantofii verzi o imbratisa si o iubi.

 

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.