Zapada ma orbeste. Ar trebui sa imi fac un control oftalmologic. Si mai sunt si toti fulgii astia nenorociti care, in cadere, imi bicuiesc obrajii – ii injur. Dar nu pot sa intru. Nu pot! Aman. Aman. Intru.
Urc pe scari pana la etajul al saptelea al Spitalului de Oncologie. Peretii sunt vopsiti intr-un alb murdar, cu doua linii de verde la ceea ce ar putea fi mijlocul incaperilor.
Pe culoarul de la etajul al saptelea vad un muribund intr-un halat murdar, cu o branula in brat. Il salut, mai mult din barbie. Nu-mi raspunde. Nici eu nu mi-as fi raspuns daca eram un muribund intr-un halat murdar, cu o branula in brat.
Intru in salonul unde ar trebui sa fie unchiul meu. Anghel Constantin are saptezeci si unu de ani si a fost toata viata sofer pe Ambulanta. A inceput la Spitalului de Nebuni. Ii ducea pe nebuni de colo-colo.
Odata l-a lasat pe un nebun sa evadeze pentru un pachet de Plugarul si frumusetea intamplarii. Era pe vremea lui Ceausescu. Bineinteles ca l-au prins pe sonat. Unchiul Anghel a pretins ca nebunul l-a amenintat cu un cutit pe care nu se stie de unde il procurase. E cam diliu si unchiul.
Inspre pensie s-a mutat pe Ambulanta bolnavilor cu rinichii. Era mai greu aici. Ii ducea la dializa. Nu te joci cu dializa. Acum douazeci si patru de ani mi-a daruit un iepure cu urechile rosii. E un om bun.
Unchiul Anghel s-a inteles bine cu tovarasii dinainte, asa ca a lucrat in Libia pe vremea lui Gaddafi. I-a placut sa poarte lant de aur la gat si ochelari ca ai lui Vadim. Dupa Revolutie si-a cumparat un Mercedes vechi din Germania, fiindca nu se mai fac asemenea masini. Toata viata a pretins ca este medic, se purta si la halat alb, brodat cu litere albastre: Dr. Constantin. Si lantul de aur la gat, v-am spus.
Salonul e plin si unchiul Anghel are ochii inchisi. Nu indraznesc sa il trezesc. Colegii sai de salon sunt toti batrani, au toate tabloidele pe noptiera. Nu imi acorda atentie. De ce mi-ar acorda?
Ca sa ajung aici am luat metroul. La metrou doua gasti de derbedei de cartier se injurau atroce. Statea fiecare gasca pe un peron si dadea gura la cealalta. Apoi a venit garnitura care ducea inspre Stefan cel Mare si unii dintre ei au urcat.
Miroase a pisat de oameni invinsi de viata. A pisat si a cancer. Unchiul Anghel are o gaura in gat. E o gaura cat zeroul pe care il fac degetul mare si aratatorul atunci cand le impreunezi. Cancer, bineinteles. Toti din ramura asta a familiei noastre au facut acest cancer. Si eu il voi face. Noi ii spunem boala lu’ Cantaru. Nu se mai stie cine a fost Cantaru’, ce fel de var sau strabunic sau… Nu mai conteaza. Conteaza ca de la el, de la nemernicul asta de Cantaru’, am inceput sa o avem.
Unchiul Anghel deschide ochii si incearca sa spuna ceva. Scoate un suierat ca Lordul Vader. Suieratul ma toarna in loc. Unchiul Anghel ridica greu mana stanga si ma cheama inspre patul sau, din degete.
Reusesc sa ma aplec inspre el. Prin gaura cat zeroul pe care il fac degetul mare si aratatorul atunci cand le impreunezi se strecoara, intre noi, moartea.
- Data trecuta, in “Viata ca o proza” – Povestire despre Moscova
