Povestire despre vise

La inceput au fost cuvintele – cate 300, asezate vreme de doi ani de zile pe contul de Facebook al Dela0.ro in cadrul unei rubrici de autor care tranzita granita dintre jurnalism si literatura. Autorul ramane Iulian Andrei. Rubrica transformata s-a mutat pe site. “Povestea de 300 de cuvinte” a iesit din scena, "Viata ca o proza" a intrat.

0

Am avut o idee foarte ciudata, spuse Alex, chiar la inceputul conferintei.

Am inceput sa cumpar visele oamenilor. Am deschis marele Muzeu Virtual al Viselor, in care, contra unui abonament de doar doisprezece dolari anual, oricine poate calatori prin vise din toata lumea. Prefer visele din Extremul Orient. Dar asta, desigur, deja stiti despre mine.

Ce vreau sa va povestesc astazi este cum a inceput totul. Iubeam o femeie, bineinteles. Asa incepe totul. Sunt de parere ca insusi Dumnezeu nu are cum sa existe in afara unei perechi. E o sarlatanie ipoteza clasica – din Biblie. Lumea e facuta cu siguranta pentru a impresiona o femeie, care, la fel de sigur, nu a fost foarte impresionata.

Alex astepta ca rasetele sa se potoleasca in sala. Continua:

Aceasta femeie a mea m-a parasit pentru un vanzator de autoturisme rulate, a fost o decizie foarte proasta din partea ei, desigur, caci acum sunt foarte milionar in dolari (din nou, rasete in sala) si pot cumpara orice vis, oricat de scump.

Din ce am auzit, vanzatorul de autoturisme rulate a dat faliment, iar ea si-a refacut viata cu un tanar cu o meserie incerta. N-o duce grozav. Nu va ascund ca asta m-a bucurat, cumva. Nu imi place sa iert greselile care s-au facut impotriva mea. Pe de alta parta, eu o duc foarte bine. Am cumparat vise de presedinti, de mafioti, de vedete pop. Totul este de vanzare, daca esti un bun cumparator. Sunt.

Sa ne intoarcem, insa, la idee, caci, cum vedeti, pot cadea usor in patima vanitatii. Stiti, conform zodiacului chinezesc, sunt nascut in zodia Cocosului.

(din nou, rasete in sala)

Aveam douazeci si cinci de ani. Intr-o dimineata m-am trezit si am gasit un bilet lipit de frigider. Un post-it: “Nu avem niciun viitor. Am plecat”. M-am prabusit la loc in pat si, dupa ce m-am holbat la tavan zeci de minute, am reusit sa adorm.

Atunci am avut un vis foarte lung: se facea ca ea fugise cu un cardiolog de la un renumit spital din tara noastra. Nimeni nu stia unde. I-am cautat in toata lumea, din Japonia pana in Canada. I-am gasit in Mexic. Ii cautam ca sa ii ucid si sa ma razbun. Am ajuns, intr-o seara, in hotelul unde isi petreceau luna de miere, m-am cazat sub un nume fals, dimineata i-am vazut la piscina. Ma uitam la ei cu un binoclu, de la la ultimul etaj al hotelului. Aveam o arma la mine.

Dar nu i-am ucis. Am impachetat mica mea valiza si m-am intors in Germania. Visam inca, dar in vis s-a deschis o fereastra de luciditate, cum se deschid uneori ferestrele de luciditate, si dincolo de fereastra aceea am vazut esentialul: in vis oamenii nu au nevoie de timp, de spatiu si de bani, in viata adevarata eram somer, de unde sa fi avut eu bani sa ma duc pana in Mexic, sa imi ucid fosta iubita care fugise cu un medic cardiolog?

In acelasi vis m-am gandit ca aceasta lume – lumea viselor – e cel mai mare spectacol care se da pe pamant, si noi, cu exceptia unor psihanalisti care nu sunt nici ei in toate mintile, nu il cunoastem.

M-am trezit, am luat biletul Annei, l-am rupt, l-am aruncat in cosul de gunoi, am deschis un fisier si am inceput sa schitez planul Muzeului Virtual al Viselor.

Au trecut treisprezece ani de atunci. Mi-am implinit toate visele. N-am mai vazut-o niciodata pe Anna; dupa un timp indelungat, aproape trei ani, n-am mai simtit nicio nevoie sa o vad.

 

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.