Povestire dintr-un bar

La inceput au fost cuvintele – cate 300, asezate vreme de doi ani de zile pe contul de Facebook al Dela0.ro in cadrul unei rubrici de autor care tranzita granita dintre jurnalism si literatura. Autorul ramane Iulian Andrei. Rubrica transformata s-a mutat pe site. “Povestea de 300 de cuvinte” a iesit din scena, "Viata ca o proza" a intrat.

0

Maria traia intr-o lume in care nu se mai scriau si nici nu se mai trimiteau scrisori de dragoste. Adevarul este si mai grav: nu se mai scriau si nici nu se mai trimiteau scrisori deloc. Oamenii primeau in casutele lor postale reale facturi, facturile erau, fireste, toate printate. Oamenii nu mai stiau sa scrie cu mainile lor.

Adrian era ultimul poet din orasul acela. Adrian scria cu mana dreapta. Poet: in fiecare noapte se imbata si in fiecare dimineata o lua de la capat, prefacandu-se ca traieste, cand si cand simtea ceva nelamurit in dreptul inimii, si atunci scria ceva ce, daca erai ingaduitor, putea fi socotit un inceput de poezie.

Adrian o iubea pe Maria si – chiar asa este povestea, da, da, chiar asa – Maria il iubea pe Adrian, si nu a fost niciun final fericit, Maria il iubea pe Adrian, ceea ce nu o impiedica sa traiasca alaturi de un alt barbat.

Poetii sunt saraci. Barbatul cu care traia Maria era bogat, era foarte bogat, de parca ar fi fost toti trei intr-o telenovela dintre cele mai proaste. Nu erau intr-o telenovela – erau in realitate. Realitatea este insuportabila.

Adrian bea intotdeauna singur. Nu era unul dintre acei cheflii care ridica, pe la mese, probleme fundamentale ale omenirii carora el si numai el le cunoaste solutia. Nu. Era un betiv tragic, asteptandu-si moartea. Isi purta parul lung, strans intr-o coada care nu putea fi data exemplu de igiena.

Adrian ii scria Mariei lungi scrisori de dragoste pe care nu i le expedia niciodata. Le scria cu furie, o masa mai incolo de mine. Si eu eram poet, si eu beam acolo in fiecare noapte.

L-am vazut, l-am vazut cu ochii mei, asezand aceste cuvinte intr-o fraza care nu s-a terminat pana cand nu i-a amortit antebratul, si era ca si cum nu ar fi scris, era ca si cum el ar fi dirijat cuvintele, mai repede, mai repede, mai repede, mai repede, si era ca si cum mana lui dreapta ar fi fost doar o bagheta – din inima lui plecau cuvinte, creierul lui le transmitea mainii drepte, mana lui dreapta scria, scria, scria, scria, scria:

Maria, eu nu o sa fiu niciodata CEO, eu nu o sa port niciodata ceas Longines la incheietura mainii mele stangi, eu nu o sa fac niciodata jogging in zori, eu nu o sa am niciodata haine slim fit si nici cravate subtiri, eu nu o sa zambesc imaculat, eu nu o sa imi las barba doar atat cat ingaduie corporatia, nici doar atunci cand moda o cere, Maria, eu nu o sa beau martini din pahare speciale de baut martini, eu nu pot sa mint ca sunt fericit, eu nu o sa vad niciodata Belize, eu nu o sa locuiesc niciodata pe Strada Belgrad, la numarul trei, si nici la numarul cinci, eu nu o sa dau petreceri in care piticii de gradina vor fi zdrobiti cu pumnii de colegii mei beti, poetii nu au colegi, eu nu o sa dau niciodata petreceri in care de pe cadavrele piticilor de gradina se va priza cocaina, eu nu o sa exploatez niciodata un alt om, eu nu o sa mananc niciodata in Herastrau, eu nu o sa petrec pe yachturi in Saint Tropez, eu nu o sa vad niciodata apusul de soare din spatele unor ochelari de care nu am nevoie, eu nu o sa imi schilodesc niciodata sufletul, Maria, eu nu o sa imi tradez libertatea, eu nu o sa ma vand, mie nu imi trebuie argintii, si tu nu poti trai cu mine, Maria, si nimeni nu poate trai cu mine asa, Maria, si nicio femeie nu poate trai cu niciun barbat asa, Maria, si eu stiu asta, si eu traiesc asta, si au trait-o inaintea mea toti oamenii lucizi, toti au trait-o si toti o vor mai trai, si noi nu vom fi niciodata fericiti, Maria, noi nu vom hrani veverite in parcuri, noi nu vom merge la baluri dansante, noi nici macar nu vom degusta chiftele la Ikea, duminica, asa cum fac toti muritorii, noi nu vom merge la mall, sambata seara, la film, noi nu ne vom face nici macar un singur selfie, tu nu vei manca vata pe bat, noi nu ne vom tine de maini, noi nu vom pluti, Maria, noi nu vom visa, chiar daca eu te iubesc, si tu ma iubesti, si totul ar putea fi simplu, intr-o lume perfecta, dar lumea nu e perfecta, Maria, lumea nu va fi niciodata perfecta, noi nu vom avea niciodata copii, noi nu ii vom insoti pana la primele statii din viata lor, Maria, noi nu vom cauta impreuna cea mai buna gradinita pentru fiica noastra, si nici pentru fiul nostru, si nimeni nu ne poate ierta pentru ce facem acum, Maria, si e tarziu, Maria, si primul tramvai iese din depou, si primul tramvai ma asteapta, Maria – iar acum voi pleca.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.