Povestire dupa douazeci de ani

La inceput au fost cuvintele – cate 300, asezate vreme de doi ani de zile pe contul de Facebook al Dela0.ro in cadrul unei rubrici de autor care tranzita granita dintre jurnalism si literatura. Autorul ramane Iulian Andrei. Rubrica transformata s-a mutat pe site. “Povestea de 300 de cuvinte” a iesit din scena, "Viata ca o proza" a intrat.

0

Sa iti revezi femeia pe care ai iubit-o si care poate ca te-a iubit, dar nu te mai iubeste, dupa douazeci de ani, aceasta este cea mai importanta proba a devenirii unui barbat. Nimeni nu-i rezista. Sa o vezi asa cum este acum, nu asa cum era atunci.

Vor merge poate sa bea o cafea sau poate ca un ceai, ea va vorbi si el o va asculta, incercand sa inteleaga ce face timpul din fiecare. Niciunul nu mai este acelasi, dupa douazeci de ani.

Va fi indiscutabil vara atunci, ea va purta o rochie, el va purta pantaloni de in, casti minuscule ii vor impodobi ei urechile, iar in ele va rasuna, intr-o acceptabila surdina, romante rusesti din a doua jumatate a secolului XX. El va avea parul mai lung decat ar trebui, si un rucsac va duce in spate.

Se vor privi indelung, in tacere, vor manca inghetata si vor merge sa vada un film de cinema cu supereroi care nu mor niciodata. La minutul treizeci si sase, el ii va strange cu palma dreapta palma ei stanga. Ar fi frumos daca acum o tensiune erotica ar traversa trupul ei, dar nu se va intampla asa. Tensiunea erotica demult s-a sfarsit.

Ea isi va intoarce profilul grec si ii va spune atat: “Nu fi copil!”. Dar el vrea sa fie copil, el vrea sa aiba din nou cincisprezece ani si toate cele care s-au intamplat sa nu se fi intamplat inca si sa poata incepe din nou. Dar nu mai poate incepe din nou.

Pe marele ecran eroul nemuritor va incasa gloante si va supravietui, va traversa un interval oarecare de viata triumfand. Dar viata nu e asa. Viata e altfel, iar el este batran deja si stie cum este viata. El intelege natura umana, asa cum si ea intelege natura umana.

Sunt doi oameni care au inceput sa fie locuiti de doi varstnici, nimic nu se mai poate face si totul, tot ce ar fi putut fi, este pentru totdeauna pierdut.

Filmul se va sfarsi, el o va conduce pana in fata casei – ea va avea o vila cu un singur etaj, in taxi se vor saruta, da, se vor saruta, ea va cobori, el va continua drumul catre casa sa, un apartament mic, oarecare, de periferie. Va bea strasnic in noaptea aceea, impotriva ficatului personal, si va incerca sa uite totul.

Adormind, va auzi totusi sangele traversandu-i, tot mai greu, arterele, si se va gandi la cat de aproape este – iata – moartea. Se va gandi din nou, o clipa, acea clipa, la ultimii douazeci de ani si la ce nu a facut cu ei.

In vila ei cu un singur etaj, femeia vietii lui ii va zambi unui sot in plin proces de obezificare, care nu intelege acum nimic din trecutul ei – si nici nu va intelege vreodata – si isi va spune ca asa, asa este viata. Nici nu ar fi putut fi altfel.

Toti gresesc.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.