Proastele obiceiuri ale oamenilor singuri

Poate ati remarcat: dupa o vreme petrecuta singuri, capatam deprinderi domestice nefaste, toxice chiar, de care devine extrem de greu sa ne debarasam ulterior. De fapt, nu despre cat de greu renuntam la ele este vorba, ci despre cat de nesanatoase sunt in general pana si cele mai nevinovate obiceiuri proaste.

0

Incepem cu dormitul. Cati dintre voi, cei neimplicati intr-o relatie soldata cu mutarea impreuna, va faceti patul cand dormiti? Cati respectati tot tipicul – intins patul, pus lenjerie etc. E mai comod, de cele mai multe ori, sa dormi pe canapeaua stransa, invelit(a) doar cu o paturica, decat sa te chinui zilnic sa faci patul.

Dar e in egala masura nesanatos. Pentru ca somnul e agitat, iar noaptea ajunge sa para mai scurta decat e. Si pentru ca sfarsim prin a capata automatisme proaste, de oameni dezordonati, chiar lenesi, care nu-si pot impune si respecta nici macar regulile simple ale conduitei externe.

Apoi, vasele. Zac si ele cu zilele, uneori, nespalate in chiuveta, pentru ca nimeni nu ne bate la cap sa le curatam naibii odata. Si ne mobilizam doar cand se termina tacamurile curate, nu?

Trei, mancatul. Se petrece dezorganizat si in diverse locuri din casa, foarte rar in bucatarie. Nu zicem nimic de firimiturile de pe jos, dar ne legam de faptul ca o masa sanatoasa e luata nu doar in tihna, ci luand o pozitie formala, la masa.

Sa mai intram in subiectul curatenie sau dulapul cu haine? Stim deja ce haos e in el.

Le putem spune obiceiuri proaste de om singur, desi ele pot deveni vizibile inclusiv in relatii. Ne puteti, fireste, contrazice. Comentariile din subsolul Recomandarilor sunt, oricum, ceva mai ordonate decat noi.

Pana atunci, va facem cateva recomandari cat se poate de sanatoase.

 

Ce nu poate lasa in urma Oana Dan

  • Concertul Avishai Cohen

Pe 25 aprilie a fost o zi oribila, in care a fost teribil de cald afara –prima zi cu 30 de grade a sezonului – si, pe fondul aerului conditionat rece din birou si a unei dureri surde in gat, am facut febra si frisoane. Am rezistat cu greu de-a lungul zilei de munca si de cateva ori am cochetat cu gandul de a ma duce acasa.

Dar stiam ca daca ma duc acasa voi rata concertul lui Avishai Cohen de la Sala Radio, unde aveam bilet. Asa ca am tras de mine, am plecat pe la 18 de la birou, am mers pe jos pana la Sala Radio, sperand ca imi voi reveni in doua ore pana cand incepea concertul, dar febra nu s-a dat dusa.

M-am incapatanat sa nu iau pastile (eu nu iau pastile!) pana cand m-a convins o prietena, prezentandu-mi optiunea unui concert ratat din cauza febrei. Starea mi s-a imbunatatit si am putut sa ma bucur de fiecare clipa. Si, credeti-ma, a fost nebunie pe scena.

Am trait sentimentul ca pentru mine si numai pentru mine canta Avishai Cohen. Mi-am dorit mult sa cante Alfonsina y el Mar, una dintre melodiile mele preferate. Si a cantat-o la al doilea bis. A revenit si al al treilea bis, a cochetat cu publicul si parca a ascultat fiecare dorinta nerostita din sala.

Ce sa mai, daca aveti ocazia sa il prindeti pe Avishai Cohen in vreun concert, nu spuneti nu. E genial! Pana atunci, incercati-i muzica.

Ati auzit de Rodriguez? Era sa fie mai mare ca Bob Dylan, in anii ’70, dar n-a avut succes in Statele Unite. In schimb, a fost cel mai popular artist strain in Africa de Sud, mai tare ca Elvis si The Beatles. Doua decenii au trecut asa.

In Africa de Sud, Rodriguez era „the ultimate icon”, in timp ce in SUA, in viata sa reala, era un simplu muncitor in constructii care isi crestea cele trei fete. Pana la jumatatea anilor ’90, cand un detectiv muzical din Africa de Sud a ajuns la Detroit in cautarea celui despre care o natiune intreaga nu stia aproape nimic. Restul il gasiti in documentarul “Searching for Sugar Man”.

 

Ce nu poate lasa in urma Andrei Craciun

  • Seria de autor Traian Ungureanu (Humanitas)

Cu mult inainte sa imbrace costumul ingust al omului politic, Traian Ungureanu a fost un redutabil publicist, cel mai bun din generatia sa. Asa isi va si supravietui, dupa ce politica va trece. Cartile lui Traian Ungureanu sunt o imbinare de nuante, maretie si cultura, cum publicistica noastra recenta nu a mai cunoscut.

Manifestul fotbalist (aparut in defuncta, regretata, colectie “Arena”) – prima si, indraznesc sa scriu, cea mai buna dintre cartile lui TRU.  Merg mai departe: “Orb ca Gazza” si “Viata si viata lui Zoltan Crisan” sunt printre cele mai bune texte scrise vreodata in limba romana.

Razboiul timpurilor (declin occidental si asediu islamic) – excelenta cronica a inceputului de mileniu. Cititi aceasta carte, sau macar capitolul “In ce credea Amy?”. Aveti nevoie de raspunsul la aceasta intrebare.

Tehnica neputintei la romani – departe de a fi pana la capat in acord cu TRU de aici, nu pot sa nu scriu ca “Uranus-loc de pomenire (De ce traim in postcomunism)” e o bijuterie necesara.

Despre Securitate. Romania, tara “ca si cum” – TRU da “un diagnostic colectiv grav (n.m. – dar corect): capacitatea exceptionala a Romaniei, ca alcatuire sociala, de a trai in afara propriei realitati. De asemenea, un talent cu totul iesit din comun de a participa la desavarsirea iluziei.”

Eroi si jocuri populare – E un fapt: Traian Ungureanu scrie minunat despre eroi si jocuri populare. Aici se simte cel mai bine, aici e acasa. Merita sa ajungeti pana la incheiere – in parcul Dulwich, in sudul Londrei, unde niste copii “jucau fotbal, la 10 ani, ca niste cruciati batrani. Fara sa piara, fara sa se piarda, mereu de la cap”.

Olimpia in exil – O carte despre noblete si dezonoare in sport – un TRU caustic, polemic, asa cum si trebuie sa fie.

 

Ce nu poate lasa in urma Vlad Stoicescu

  • Dupa treizeci de ani

Bucuresti, sambata, mai 1983. Inginerul Radu Filipescu calatoreste cu troleibuzul in directia Bulevardului 1 Mai. Poarta o geaca simpla si jeansi albastri. Pe umar are o geanta de voiaj. Troleibuzul geme de lume. E ora 13. Oamenii se intorc acasa de la serviciu. Pe usile deschise patrunde miros de flori. Tiganci cu basmale colorate matura trotuarul. Se ridica trambe de praf. In strada, se asteapta rabdator in fata magazinelor si gheretelor. Langa un carucior pe doua roti s-a format o coada. Circula zvonul ca s-ar aduce oua.

E sambata dinaintea Pastelui. Radu Filipescu s-a gandit ca va fi liniste in aceasta zi. A presupus ca oamenii vor ramane acasa dupa-amiaza pentru a se pregati. Chiar si cei de la Securitate. Momentul nu este, insa, propice: multi militieni, mai multi decat de obicei, misuna pe strazi. Radu vrea totusi sa duca la capat ce a inceput. Sa nu cedeze. Sa nu se intoarca. Ramane. Isi strange cu mana stanga geanta de voiaj. In ea are o mie de manifeste. Coboara din troleibuz, intra intr-un bloc, deschide geanta si pune in fiecare cutie de scrisori cate un manifest.

Radu a mai facut asta. In ianuarie 1983, chiar, impreuna cu un prieten, a distribuit cateva mii intr-o singura noapte. In ziua aceasta de inceput de mai, insa, trebuie sa faca totul la lumina zilei. Poate si-a calculat gresit planul, se gandeste, dar nu mai e loc de dat inapoi. Intra pe Banu Manta, la numarul 35. Radu se uita in jur, isi deschide iar geanta, asculta daca se aud pasi, scoate cateva manifeste si arunca in fiecare cutie cate unul. Din spate, il curenteaza o voce de copil: „Mami, a venit o scrisoare!”.

Speriat de moarte, Radu face o pirueta si vede o fetita in picioarele goale. Inima i-a luat-o deja razna. Paraseste holul blocului in graba si se intoarce in statia de troleibuz. Minutele trec. Masina nu vine. „Unde sa ma duc cu celelalte opt sute de manifeste?”, se intreaba Radu. „Poate e mai bine sa renunt”. „Nu, imposibil!” Radu se indreapta spre strada Turda. E o strada linistita cu blocuri de zece etaje, adica aproape o suta de cutii de scrisori pe bloc. „Zece blocuri si am terminat”, isi spune Radu.

In primul nu-l deranjeaza nimeni. La fel, in al doilea. Radu intra in blocul cu numarul 3. Asteapta o clipa in liniste, apoi isi deschide geanta. Pe masura ce fermoarul parcurge traseul, prin usa de sticla a blocului patrunde ca o umbra silueta unui barbat care paseste pe alee spre bloc. Instinctiv, Radu simte ca a cazut in cursa. Urca scarile, auzind in urma lui pasii barbatului in hol. Strainul il urmareste si la un moment dat il prinde din urma. „Ce-ai in geanta?”, il intreaba in timp ce-i arata o legitimatie si apasa pe soneria apartamentului in dreptul caruia s-au oprit amandoi.

Radu stie ca a dat gres: e impacat cu ce i se va intampla lui, inginerul de 27 de ani, dar ce va insemna intamplarea asta pentru familia lui, pentru tatal lui? Prins ca un animal in cusca, Radu isi ia un avant scurt, il loveste pe strain in lateral si fuge pe langa el, pe trepte, spre iesire. Pe alee, oamenii sunt alertati de priveliste: un tanar urmarit de un barbat de varsta medie care striga „opriti hotul”. Pentru Radu, strada Turda e destinatia finala. Stransi in grup, oamenii ii taie calea, incercuindu-l. Strainul, ajuns din urma, il apuca cu putere de guler. „Ce-ai in geanta?”

Radu deschide geanta de voiaj, scoate un teanc de hartii si le arunca in aer. „Manifeste!” In aerul cald de mai, strada incremeneste. „Manifeste contra lui Ceausescu!”, striga inca o data Radu Filipescu. In jur, fetele privesc impietrite. Cativa se apleaca si ridica din foile imprastiate. Altii se uita la ele cum sunt acoperite de praful strazii. Multi nici nu indraznesc sa le priveasca. Nimeni nu reactioneaza. Radu cauta ajutor in jur, din priviri. „Lasati-ma in pace!”

Un barbat cu o figura distinsa se desprinde din multime si il priveste pe rebel in ochi. „E inca tanar, nu stie ce face. Lasati-l sa plece”, le spune. Radu  cauta privirile celorlalti. Degeaba. Capetele sunt plecate. Ceilalti asista inerti, speriati, neajutorati la randul lor. O Dacie verde sparge tacerea instalata. Din masina coboara in viteza trei barbati, „esti arestat!”, ii intorc lui Radu mainile la spate si-l imping pe bancheta masinii. Multimea de oameni ramane nemiscata. E deja ora 15.

Radu Filipescu va fi condamnat la zece ani de inchisoare pentru uneltire contra ordinii de stat. Va trece pe la Rahova, Jilava si Aiud si va deveni unul dintre cei mai importanti disidenti romani. Mai bine de sase ani mai tarziu, in ultima luna a anului 1989, dictatorul Nicolae Ceausescu va fi fortat sa zboare cu elicopterul de pe sediul Comitetului Central, din mijlocul unei multimi furioase, si va fi executat in ziua de Craciun, la capatul ultimului proces stalinist din Europa.

Nimeni nu stie cu precizie ce s-a intamplat cu urmaritorii si securistii lui Radu Filipescu de la inceputul acelui mai din 1983. Locuitorii de pe strada Turda au un destin si mai vag: au continuat sa traiasca in comunism, au continuat sa traiasca in postcomunism, au stat la cozile socialismului, s-au transformat in soldatii fideli ai invaziei capitalismului, au mers la demonstratii de 23 august si au votat, poate, in cateva randuri, in alegerile care i-au trimis in fruntea Romaniei pe Ion Iliescu, Emil Constantinescu sau Traian Basescu.

Treizeci de ani mai tarziu, intr-un mai din 2013, Radu Filipescu e un nume uitat, Securitatea pare sa fi castigat toate partidele, cetatenii de pe strada Turda stau in aceleasi blocuri de zece etaje, cu praful strazii principale maturand aleile gri, iar Nicolae Ceausescu este regretat de procente majoritare in toate sondajele de opinie.

P.S.: Reconstituirea arestarii lui Radu Filipescu a fost realizata cu ajutorul informatiilor furnizate in volumul „Jogging cu Securitatea”, scris de Herman Kennel in 1995 in colaborare cu disidentul roman si tradus in 2009 la Polirom.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.