Problema Metrorex. Un caz de fapte suprimate

În România, în general, toată lumea bănuiește pe toată lumea de rea-credință, impostură și partizanat extrem. E normal să ai vederi ideologice asupra lumii - e mai puțin normal, însă, ca aceste vederi să-ți întunece până și lucrurile care se pot observa fizic.

0

Nu sunt deloc puține în România ocaziile în care se poate constata “aflarea în treabă” a diferitelor tabere de cetățeni care își dispută discursiv (și ideologic) dreptatea în interpretarea unui context social.

Fenomenul e indicativ nu doar pentru înclinația generalizată a diferitelor tabere de a se înarma cu opinii și soluții înainte de a se echipa, totuși, și cu faptele din jurul întâmplărilor disputate. El dă și măsura incapacității diferitelor tabere de a vedea ce e valid în poziția adversă.

În România, în general, toată lumea bănuiește pe toată lumea de rea-credință, impostură și partizanat extrem. E normal să ai vederi ideologice asupra lumii – e mai puțin normal, însă, ca aceste vederi să-ți întunece până și lucrurile care se pot observa fizic.

Un astfel de episod de capă și spadă s-a produs recent în legătură cu greva spontană declanșată de mai mulți sindicaliști de la Metrorex, întreprinderea de stat care administrează transportul cu metroul din București.

Pe scurt, mai mulți angajați ai societății au blocat circulația trenurilor, justificându-și acțiunea cu o serie de revendicări referitoare la aplicarea contractului colectiv de muncă (dar și cu faptul că nu mai reușesc să poarte un dialog cu managementul Metrorex decât prin comunicate de presă).

În contrapartidă, Ministerul Transporturilor a lansat – prin ministrul Cătălin Drulă – o dispută publică cu structura sindicală, într-un registru ultra-personalizat în care întreaga organizare colectivă a primit chipul și asemănarea detestatului Ion Rădoi. Lider al angajaților Metrorex, acesta taie și spânzură de ani de zile la nivelul Metrorex, fiind acuzat în repetate ocazii că profită personal de mișcarea sindicală pentru a-și alimenta interesele private.

Pe forumurile publicațiilor și pereții virtuali ai rețelelor sociale lupta de clasă s-a ascuțit brusc, în contextul dat.

Cinismul guvernului

Au sau n-au voie angajații la organizare sindicală și protest spontan? Dacă cei de la stat sunt mai bine protejați din acest punct de vedere, de ce nu fac la fel și cei din privat? Și de ce ar conta calitatea umană (și eventual penală) a liderului de sindicat?

Pe de altă parte, e tolerabil ca interesele sindicale ale unor cetățeni (poate de bună credință) să fie reprezentate de o structură asociativă care derulează afaceri comerciale cu întreprinderea care îi angajează pe respectivii cetățeni? Și e în regulă ca angajații unei structuri publice, care au una din cele mai mari medii salariale bugetare (în ciuda performanței economice ridicole a angajatorului public), să închidă spontan principalul mijloc de transport din cel mai mare oraș al țării, în plină involuție epidemiologică?

Întrebările, toate, sunt legitime – și e important ca diferitele tabere ideologice să le pună. Dar, în absența faptelor, toate întrebările nu valorează nici cât un bilet de călătorie cu metroul. Iar împrejurările publice inflamate sunt de cele mai multe ori în România ocazii de evacuare a datelor și faptelor.

E de un cinism ridicol, într-adevăr, ca guvernarea să susțină (prin Ministerul Transporturilor) că Metrorex ar fi trebuit să amâne negocierea unui nou contract colectiv de muncă prevalându-se de faptul că pe durata stării de alertă se interzice declanșarea unor conflicte de muncă în unitățile care asigură transportul în comun.

Și totuși acest cinism ridicol poate fi constatat scriptic, în recentul raport de control comandat de ministrul Cătălin Drulă la Metrorex. Printre multele chestiuni consemnate în acest raport se află și această idee: n-ar fi trebuit negociat un nou contract din simplul motiv că angajații lăsați fără negociere n-au oricum voie să facă grevă.

Nu așa gândește și vorbește o guvernare. Ori, dacă o face, își asumă toate consecințele publice care decurg.

E, de asemenea, de un cinism ridicol ca guvernarea (orice guvernare într-un stat membru al Uniunii Europene) să se lupte cu prezența sindicaliștilor dintr-o întreprindere publică la ședințele consiliului de administrație care asigură conducerea respectivei întreprinderi.

Și totuși, și acest lucru se poate constata scriptic în România, tot în relație cu întâmplările recente de la Metrorex. În raportul de control menționat mai sus, conducerea actuală a Transporturilor contestă un ordin ministerial din 2014 care a instituit obligativitatea invitării reprezentanților sindicali la ședințele CA al Metrorex. Ca argument, Ministerul Transporturilor invocă faptul că legea dialogului social prevede că se “poate invita sindicatul”.

Cu alte cuvinte, guvernarea consideră că mai bine se folosea prevederea mai favorabilă (chiar dacă general nefavorabilă pentru angajați) și nu mai era chemat niciun sindicat la ședințele CA (structură controlată de proprietar, statul român, nicidecum de angajați).

Într-o țară în care drepturile angajaților sunt oricum mai străvezii decât aripile unei libelule, nu așa gândește și vorbește o guvernare. Ori, dacă o face, își asumă consecințele (inclusiv cele de interpretare ideologică radicală).

Acestea sunt fapte – iar ele țin de felul în care este gândită și vorbită organizarea socială din România. Deocamdată, la acest capitol, toate partidele care au deținut puterea în ultimii 30 de ani sunt repetente. Ce-au reușit să producă gândirea și vorbirea lor se vede astăzi cu ochiul liber: o societate în care rămân doar cei care n-au găsit (încă) ușa să plece.

Un cumul de fapte

Aproape ca întotdeauna în România, însă, faptele de mai sus nu sunt singulare – și nu descriu deloc un scenariu unic, în care bieții sindicaliști sunt abuzați pe termen nelimitat de angajatorul hrăpăreț. Există alte și alte fapte.

Să le consemnăm, tot în legătură cu episodul Metrorex:

»» compania de transport înregistrează cele mai mari pierderi între operatorii economici aflați sub autoritatea Ministerului Transporturilor (statistică valabilă pentru anul 2019)

»» Metrorex reclamă peste o treime din pierderile totale înregistrate de întreprinderile publice din transportul naval, aerian, feroviar și rutier

»» pierderile Metrorex din 2019 sunt de două ori mai mari decât pierderile CFR Călători și tot de două ori mai mari decât pierderile Tarom

»» comparativ, în 2013, Metrorex înregistra tot pierderi, dar de 5 până la 10 ori mai mici decât în comparație cu pierderile din ultimii 5-7 ani. În 2013, pierderile Metrorex erau de două ori mai mici decât pierderile Tarom și de peste 6 ori mai mici decât pierderile CFR Călători.

Acestea sunt fapte, care vorbesc despre capacitatea administrativă a statului – dar vorbesc și despre prezența sindicală, din moment ce la Metrorex pierderile tot mai mari de la an la an au fost în permanență însoțite de câștiguri tot de mai mari de la an la an ale angajaților.

Potrivit informațiilor apărute în presă, în 2016 salariile Metrorex au crescut cu 9,5%. În 2017 cu 12%. În 2018 cu 21%. În 2019 cu 18,5%. Iar în urma negocierilor de anul trecut salariile ar urma să fie majorate din nou cu 18%. Cum pot fi sustenabile astfel de creșteri într-o întreprindere care înregistrează o involuție economică majoră, până la pierderi de zeci de milioane de euro anual?

Greva de la Metrorex nu e deloc greva de la Electrolux, unde angajații de la banda de producție cereau câteva sute de lei în plus la medii salariale mai mici de 2000 de lei (pe lună).

Electrolux e o companie care înregistrează profit – în lipsa lui, și-ar închide fabricile, și-ar concedia angajații și n-ar mai putea fi vorba de nicio salarizare, de nicio negociere și de nicio acțiune sindicală. Dacă angajații unei companii precum Electrolux au dreptul la o mai dreaptă redistribuire a câștigurilor, au și angajații Metrorex responsabilitatea unei mai drepte împărțiri a pierderilor?

Potrivit ultimelor date disponibile, organigrama Metrorex conține 5861 de posturi. Ministerul Transporturilor susține că toți acești angajați (indiferent de locul în care își desfășoară activitatea) beneficiază de sporul de metrou (acordat, teoretic, doar personalului care lucrează în condiții deosebite, vătămătoare sau periculoase).

Greva poate fi și un exercițiu de solidaritate socială – dar acordarea din burtă a unor sporuri, doar pentru că se poate (din pricina incompetenței administrative a statului), se va transforma sigur într-un exercițiu de dezbinare socială. Iar pentru prăpastia căscată nu pot fi făcuți vinovați cetățenii care n-au avut șansa să prindă unul dintre cele 5861 de locuri de muncă de la Metrorex.

Sindicatul de la metroul bucureștean a fost suficient de puternic în anii din urmă încât să obțină, pentru propriii membri, toate beneficiile consemnate mai sus. De fiecare dată a avut câștig de cauză, în ciuda pierderilor comerciale perene înregistrate de Metrorex (și pe care le decontează, la grămadă, toți cetățenii țării). Sindicalismul autohton suferă teribil – dar nu la Metrorex, unde sindicatul angajaților este acționar într-o firmă care derulează afaceri chiar cu angajatorul de stat.

E normal ca un sindicat să încerce să-și procure mijloacele existențiale prin diverse asocieri comerciale. Dar e normal ca o firmă la care sindicatul dintr-o întreprindere de stat este asociat / acționar să deruleze afaceri comerciale chiar cu respectiva întreprindere de stat? Și să o facă pe spinarea consumatorilor? (există rapoarte oficiale care indică faptul că spațiile comerciale de la metrou – adică miezul afacerilor dintre sindicat și Metrorex – afectează direct securitatea la incendiu a călătorilor bucureșteni)

La niciuna dintre aceste întrebări nu se poate răspunde de pe baricade ideologice, unde cei mai mulți opinarzi se cațără, nu înainte de a sugruma cu satisfacție faptele.

Iată și recomandările săptămânii.

Ce nu poate lăsa în urmă Diana Oncioiu

Un film
Pieces of a Woman. Pe Netflix.

Discursul iliberal în România
AICI.

Ce nu poate lăsa în urmă Andrei Crăciun

Luni: un film
Zack Snyder – Liga dreptății. Pe HBO GO.

Marți: o carte de recitit
Eroi și jocuri populare, de Traian Ungureanu. Editura Humanitas.

Miercuri: o autobiografie
A trăi pentru a-ți povesti viața. G.M. Marquez. Rao.

Joi: o biografie
Gabriel Garcia Marquez. O viață. De Gerald Martin. Editura Litera. 

Vineri: încă o carte de recitit
Idiotul. De Dostoieveski. Editura ART.

Sâmbătă: o altă carte de recitit
Olimpia în exil, de Traian Ungureanu. Editura Humanitas. 

Duminică: și încă o carte
Manifestul fotbalist, de Traian Ungureanu. Editura Humanitas. 

Ce nu poate lăsa în urmă Vlad Stoicescu

Lupta pentru deblocarea Canalului Suez
AICI.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.