Prima observație: Gică Hagi este cam singurul român (poate tocmai pentru că este aromân?) din România care vorbește la fiecare declarație publică despre muncă – și o mai și practică. După care puteți vedea. Să ne întoarcem, deci, la Regele președinte! cum frumos se scanda pe străzile României în anul de grație 1994?
A doua observație: munca într-un sistem organizat (la academia de fotbal fondată de Hagi) este cea care ne-a adus până aici, în semifinalele unui turneu la care nu mai participasem înainte decât calificați direct în calitate de gazde ale turneului (se întâmpla în 1998). În rest, toate celelalte 20 de ediții ale Europeanului fotbalistic de tineret le-am petrecut ca spectatori neimplicați, ratând calificare după calificare.
Și aici ajungem la fondul problemei.
În mod normal, România ar trebui să fie între primele opt-zece țări din Europa în multe domenii. Are populația și resursele să fie acolo – nu neapărat mai sus, dar nici neapărat mai jos.
Nu e (de obicei suntem ultimii alături de frații noștri întru handicap istoric, bulgarii), fiindcă suntem cotropiți constant de românii din administrație, de românii din politică, de românii din media & spațiul public – consecințe ale felului nostru de a trăi în societate.
Dacă locul firesc al României e mai sus decât vedem în mod uzual, această permanentă contra-performanță & eternul nostru jos vin din lipsa de organizare, din munca haotică, fără orizont, din viața irosită în fleacuri și supraviețuire într-un decor strâmb de la A la Z, dintr-o subcultură a descurcărelii, a șmenului.
Bașca nombrilismul (etalarea fudulă) și, desigur, scârba profundă de etică. Căci și în momentele în care se constată, din interiorul formelor noastre (foarte) românești de organizare, că lucrurile sunt construite prost și merg în direcția greșită, agentul constatator este transformat în dușman. Toți i se întorc împotrivă.
Din când în când apar însă și la noi sisteme care se organizează eficient și dau rezultate. Dar asta se întâmplă rar și fără să dureze, dintr-un efort al unor habotnici ai muncii, care ignoră contextul general deplorabil în care ne ducem zilele, între isterie și hei-rup.
Stați liniștiți, vom traversa și această oază și ne vom putea întoarce la oile noastre (care nu duc nicăieri).
Cu vorbele Regelui Hagi: cine face bine, lumea te vede!
Concluzia simplă e că nu există altă metodă în afara metodei Hagi de a face bine prin a ne face bine: la muncă, tovarăși!
Cu seriozitate, cu abnegație, cu puțină nebunie și, mai ales, nu în zadar.
Pentru asta, însă, e nevoie de un plan, de acțiune și de mai puține lozinci.
Iată și recomandările săptămânii.
Ce nu poate lăsa în urmă Diana Oncioiu
O moștenire
Una imobiliară, împrăștiată pe teritoriile mai multor țări. Pentru că Tito nu a lăsat moștenire doar o construcție politică șubredă, ci și multe case.
O amenințare…
…pentru Erdogan și o speranță pentru democrație. Așa e văzut Ekrem Imamoglu, primarul Istanbulului. Să câștigi de două ori alegerile în Turcia lui Erdogan nu e orice fel de victorie.
Ce nu poate lăsa în urmă Andrei Crăciun
Un film
Oldboy. Coreean, din 2003.
Un alt film
Primăvară, vară, toamnă, iarnă, primăvară din nou. Coreean, tot de la începutul mileniului. De îndrăgitul Kim Ki-Duk.
O carte
Serotonină, de Michel Houellebecq (editura Humanitas Fiction). Vedeți și dumneavoastră câte pagini rezistați.
O carte
Fața și reversul, de Albert Camus. Editura Polirom.
Și încă una
Iubirea nebună, de André Breton. Editura Polirom.
Ce nu poate lăsa în urmă Vlad Stoicescu
O scuză: Muzeul Holocaustului
“unui turneu la care nu mai participasem înainte decât calificați direct în calitate de gazde ale turneului (se întâmpla în 1998)”
Ha, ha, nici vorba. Echipa de atunci s-a calificat pe teren, iar organizatoarea a fost aleasa la sfarsitul preliminariilor dintre echipele calificate.