Profesioniștii nimicului

În anul și jumătate în care principalele formațiuni politice din România, aflate în tandem la guvernare, au distribuit către presă peste 21 de milioane de euro, pentru multe organe media de mare audiență din țară câteva fapte nici măcar nu au existat. 

0

Presa românească a mai trecut prin epoca sacoșei, a conștiințelor cumpărate la kilogram și vândute publicului ca nestemate ale gândirii nesupuse. Nu-i prima dată când traversăm un ev media fără memorie și fără scrupule, în care banii atrofiază orice glandă morală și orice tresărire profesională, iar șpăgile nu lasă nicio altă urmă în afara siluetei unei țări ruinate.

Poate că n-ați citit niciodată Culoarea banilor, un editorial publicat în vara anului 1997 de Cornel Nistorescu, care descrie de fapt o întâlnire a gazetarului cu omul de afaceri Sorin Ovidiu Vîntu. Lecturate astăzi, rândurile sunt înspăimântătoare nu doar prin actualitate, ci mai ales prin perenitate.

Eu nu las nicio urmă! Totul la geamantan!

, îi mărturisea Vîntu lui Nistorescu, încercând să îl atragă într-o serie de afaceri de presă. Cum vedea SOV presa? Ca pe o lume a marionetelor fără chip și fără conștiință. Atent dirijate, marionetele urmau să execute întocmai comenzile date de la distanță.

Angajăm un redactor-şef şi acesta execută ordinele prin telefon. Eventual punem şi o cameră video ca să aveţi sentimentul că vorbiţi cu cineva. Să-l vedeţi cum transpiră când daţi ordine, îi descria Vîntu lui Nistorescu rețeta afacerii. SOV a fost o expresie (una dintre cele mai vizibile) a relației otrăvite dintre o formă de putere (cu ambiții publice) și organizațiile mass-media dispuse să servească subteran intereselor și obiectivelor acelei puteri.

Un profesionist al răului, SOV știa că geamantanele de bani îi pot aduce sub stăpânire în presa română o armată de sclavi. Au trecut 25 de ani de la acea întâlnire din vara anului 1997. Culoarea banilor nu s-a schimbat prea mult – iar presa românească e încă o dată în epoca geamantanului. 

Șpăgile de astăzi sunt însă perfect legale, căci grupurile de interese care căpușează statul român, patronând peste o țară ruinată, au inventat rețeta perfectă: subvenții lunare de milioane de euro pentru partidele politice, din care acestea pot achita după bunul plac servicii de presă și propagandă, fără obligația raportării lor publice și fără necesitatea marcării lor ca publicitate politică.

Peste 21 de milioane de euro au virat către presă cele două mari partide din România, PSD și PNL, în ultimele 18 luni (ianuarie 2021 – iunie 2022). Nu știm exact cui. Nu știm exact pentru ce. Știm doar că formațiunile politice raportează către Autoritatea Electorală Permanentă situația generică a cheltuielilor efectuate din subvențiile primite. Și atât.

Presa românească a trecut acum două decenii prin purgatoriul gândit în epoca Adrian Năstase, acel loc special în care supraviețuiai pe piața media doar prin rulajul publicității de stat. Supraviețuirea avea specific porcin: deși îți mințeai constant publicul, acoperindu-l cu zoaiele non-știrilor și târându-l în mocirla pseudo-jurnalismului, trăiai ca organ de presă din simpla bunăvoință a clicii de partid și de stat, căreia îi erai dator cu fraze prietenoase și cuvinte de prea-mărire.

Matricea Năstase e durabilă în România, în ciuda faptului că metodele fostului lider politic au fost încununate inclusiv de condamnări penale și s-au acoperit de oprobiu public. Însă Năstase a pus în definitiv întrebarea corectă pentru orice arivist de Dâmbovița care caută să escaladeze videocrația românească: cum faci să bagi și să ții presa în lesă, jucând simultan aparența onorabilității?

Actualele mecanisme bugetare prin care statul varsă sume însemnate în buzunarele partidelor parlamentare, procente covârșitoare din aceste sume ajungând mai departe în conturile unor organe de presă, reprezintă practic o perfecționare a metodei. Conducerea prin intermediul televizorului e un fenomen aberant al epocii noastre, dar e și un cancer în societăți atât de firave democratic precum cea românească.

Orice devine posibil într-o astfel de lume, dacă videocrația e plătită la geamantan de videocrați. Falsificarea realității prin schimonosirea sau ignorarea faptelor e doar una dintre consecințe. Instituționalizarea imposturii politico-mediatice este alta. Imbecilizarea cetățenilor, ranforsarea intereselor de clică sau amplificarea fenomenelor anti-democratice sunt alte și alte urmări nevăzute. Lucrurile pot degenera chiar până în acel punct în care oamenii politici primesc acces editorial nemijlocit la mediile de publicare, având posibilitatea de a-și posta propriile știri.

O lume în care un cetățean, dorind să se informeze, citește un articol scris de echipa unui politician, crezând că are în fața ochilor un material de presă (documentat de un reporter, scris de un redactor, verificat de un editor), este o lume nu doar profund stricată, ci și profund periculoasă. Faptele pot fi singulare, dar adevărurile echipelor politice pot fi nenumărate. O lume care nu se mai ghidează după fapte, ci după versiunile, interpretările și opiniile mascate ale politicienilor are înainte prizonieratul, nicidecum libertatea, cu atât mai puțin libertatea de exprimare.

În anul și jumătate în care principalele formațiuni politice din România, aflate în tandem la guvernare, au distribuit către presă peste 21 de milioane de euro, pentru multe organe media de mare audiență din țară câteva fapte nici măcar nu au existat. 

N-a existat, de pildă, expunerea mecanismelor finanțării presei din subvențiile partidelor, un cert subiect de interes public prezent doar în câteva publicații și deloc pe TV. N-a existat, de asemenea, chestiunea plagiatului lui Nicolae Ciucă. După cum inexistentă pe TV a fost și odiseea mișmaș-urilor judiciare prin care s-a stopat procesul verificării formale a tezei de doctorat a premierului. Sunt doar câteva exemple, inventarul complet al absențelor fiind mult mai stufos.

În tot acest timp, non-știrile au inundat piața. Mai ales la televiziunile de știri s-au vorbit, cu obstinație, toate nimicurile tocmai pentru a fi evitate subiectele de interes public. O avalanșă de non-știri inundă în permanență spațiul public. Trăim o epocă Daea – și nu e nici măcar un joc de cuvinte, ci o continuă cădere în irelevanță prin transmiterea în buclă a ideii că evenimentul capital pentru țară este intrarea în păpușoi a unui ministru zbanghiu. Dormiți liniștiți, televiziunile veghează pentru voi!

Și-n timp ce un ministru sau altul intră sau iese din porumb, milioanele de euro călătoresc în fiecare lună dinspre partidele de guvernare spre mediile de presă, consolidându-le capacitatea de a relata nimicul și de a evita interesul public. Disoluția e atât de accentuată încât doar câteva medii de presă mai pun reflectoarele pe starea lucrurilor.

Iar lucrurile sunt atât de grave în realitate încât Comisia Europeană a plasat deja România în categoria țărilor cu risc ridicat pentru libertatea de exprimare, iar Adunarea parlamentară a Consiliului Europei se pregătește în toamnă să consemneze formal pericolul la adresa pluralismului democratic reprezentat de finanțarea oneroasă a conținuturilor media.  

Pentru profesioniștii nimicului toate aceste lucruri nu contează însă. Supraviețuirea lor e condiționată de orbire, nu de vedere; de supunere, nu de libertate; de tăcere, nu de dezbatere; de dezinteres public, nu de interes public; de anti-jurnalism, nu de jurnalism. Faptele nu fac doi bani. Manipularea faptelor e o industrie de milioane.

Cum poate supraviețui totuși o democrație fără presă independentă? Nu poate – dar această constatare simplă încă traversează deșertul nostru mediatic. Când va ajunge, în sfârșit, la noi, licărirea descoperirii va fi asemenea sclipirii de pe cer a unei stele stinse demult.

Iată și recomandările săptămânii.

Ce nu poate lăsa în urmă Diana Oncioiu

Justiție strâmbă
AICI.

Căutat pentru genocid
AICI.

Ce nu poate lăsa în urmă Vlad Stoicescu

Judecata de Acum #29 (sezonul 2)

În luna august Judecata de Acum are patru ediții speciale cu invitați unul și unul. Începem cu Paula Herlo. Am chemat-o în studioul nostru pe jurnalista Pro TV ca să “judecăm” presa românească din ultimul an.

Între subiectele abordate:

»» Accesul tot mai greoi la informații de interes public.

»» Cum se ascund autoritățile de jurnaliști.

»» Cum arată presa de investigație în prezent.

»» Peripeții de pe teren, cu primari.

»» Ce duhuri rele are Paula Herlo.

Vedeți și judecați AICI.

Ne găsiți și pe Spotify, Apple Podcasts și Google Podcasts.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.