Proiectele de tara care n-au mai apucat sa fie

Monarhia a rezistat vreme de 82 de ani la carma Romaniei, dar existenta ei – in forma cunoscuta si sub dinastia de Hohenzollern – a fost mereu amenintata de alte proiecte politice. Ar fi putut miscarile invizibile ale istoriei sa ne duca spre altceva? Cum ar fi aratat tara daca ele deveneau realitate?

0

Petre P. Carp a trecut deja de pragul celor optzeci de ani de viata, dar nu-si gaseste linistea in acest inceput de 1917 care pare  mai degraba a fi sfarsit de lume pentru Romania. La capatul asta de timp batranul Carp este, probabil, cel mai influent lider conservator in viata.

Si ce traseu a parcurs Carp! Cand se nastea in familia spatarului Petru de la Curtea Domneasca a Moldovei si a Smarandei, fiica unor boieri din Dealu Mare, Romania nu exista, generatia pasoptista era inca in formare, pe teritoriul Principatelor se aplicau prevederile Regulamentelor Organice, iar la Iasi domnea printul Mihai Sturdza. Era 1837, iar Pavel Kiseleff, iata un nume cunoscut pana si baietilor de bani gata care-si plimba caii putere pe bulevardul ce-i poarta numele, Kiseleff deci era un barbat in toata puterea.

Ar fi putut Romania sa fie si altfel? Ar fi putut miscarile invizibile ale istoriei sa ne duca spre altceva? Campania publicistica “Ce facem cu Romania”, realizata de “Romania de la zero” in colaborare cu ziarul Adevarul, incearca sa ofere cateva raspunsuri. Plecam de aici: au existat in ultimele doua secole de devenire a statului roman mai multe proiecte concurente de tara care ar fi putut lua locul istoriei-asa-cum-o-stim.

Optzeci de ani mai tarziu, P.P. Carp, ajuns o icoana a conservatorismului romanesc, e trecut deja prin toate. A vazut revolutiile secolului al XIX-lea rascolind sentimentele nationale de la un capat la celalalt al Europei, a vazut marirea si decaderea lui Cuza, instaurarea monarhiei la Bucuresti, transformarea Romaniei in regat independent si chiar inceputul acestui razboi total, caruia nimeni nu ii intelege acum adevarata dimensiune.

E un cliseu, dar istoria se scrie si cu clisee: stim astazi ca la finalul primei conflagratii globale, Romania avea sa devina Mare, printr-un concurs de imprejurari care continua sa mire cu forta unui miracol.

Conditiile lui P.P. Carp

In 1917, insa, rezultatul acesta pare nu doar radical, ci cu totul imposibil. Administratia romaneasca e in exil la Iasi, iar nemtii pregatesc chiar din Bucuresti invadarea Moldovei. P.P. Carp isi face, in consecinta, planurile: Regele Ferdinand e invins, asa ca trebuie gasite solutii pentru Romania in contextul victoriei germane. Carp e patruns de propria datorie istorica. Avertizase, in doua Consilii de Coroana – cele din verile lui 1914 si 1916 –, cu privire la greseala de a face razboi contra Berlinului si alianta cu Rusia. Acum, in acest 1917, nu-i ramane decat sa stranga cioburile unei tari facuta tandari.

Noteaza filologul Ioan Bianu in insemnarile sale memorialistice: “Carp le cere germanilor patru conditii: 1. Cucerirea Moldovei; 2. Locotenenta domneasca; 3. Aducerea unui rege; 4. Pace separata cu Romania”. “Cu magarul cela de Ferdinand nu voi sta de vorba”, ar fi spus, intr-un acces de furie, batranul Carp. Scenariul e confirmat si de Alexandru Marghiloman in memoriile sale. “Cu oricine din dinastie nu se poate incerca nimic pentru regenerarea tarii”, ii spune Carp lui Marghiloman, cu doar cateva zile inainte de confruntarile armate de la Marasesti si Marasti.

Privit dinspre astazi, planul lui P.P. Carp e monumental. Chiar acesta e cuvantul – monumental! – pentru eroarea sa istorica, dar si pentru schimbarile profunde pe care le-ar fi determinat daca ar fi beneficiat de circumstantele propice punerii sale in aplicare. Totul trebuie rescris daca ne imaginam fie si pentru o secunda Romania lui 1917 dorita de Carp. Nu uitati: planul nu e al unui oarecare, ci al celui mai important lider conservator in viata.

Furia lui Carp a fost pe punctul de a construi o tara complet diferita de cea pe care o mostenim astazi. Mai mult, insa, furia lui Carp se afla la capatul unor decenii in care dinastia germana de la Bucuresti obtinuse consensul elitelor cu privire la natura regimului politic. Nimeni nu mai contestase atat de violent Romania regilor de Hohenzollern, nimeni nu mai conspirase cu atata metoda pentru iesirea ei din istoria nationala.

Cum arata viitorul

Trei proiecte nationale au prins, in ultimii 150 de ani, radacini in realitate: monarhia, comunismul si democratia republicana. Stiti, insa, cum aratau celelalte Romanii?

Inainte de a raspunde, trebuie scris ceva: cu toate problemele ei – “nu idealizati Romania de dinainte de comunism!”, avertizeaza Lucian Boia si Stelian Tanase in doua interviuri publicate in cadrul seriei publicistice –, tara aceea avea o efervescenta intelectuala si niste creiere politice pe care nu le poti privi decat cu stupefactie astazi.

Suntem la cinci ani distanta de centenarul Marii Uniri, riscam sa ne prinda 2018 fara niciun proiect national consistent, fara directii concrete de dezvoltare, fara orizonturi  sociale si politice precise, si uite Romania aceasta de acum o suta si un pic de ani cu atatea idei precise despre cum ar trebui sa arate viitorul.

 

PERICOLUL RUSESC

Minunata lume noua: unirea cu Austria

Despre ce ar trebui facut cu Romania se discuta din epoca pasoptista plecandu-se de la doua idei diametral opus. Prima ar putea fi numita teoria “edificiului burghez”. A doua, teoria “edificiului central-european”.

De ce ar trebui sa facem ceva cu Romania?

Pentru ca marfurile englezesti trebuie sa continue sa curga pe Dunare, spre Constanta, Galati sau Braila, conform adeptilor “edificiului burghez”. A exprimat-o cel mai bine, in Interbelic, economistul Stefan Zeletin: Romania e creatia unor rute comerciale.

Pentru ca altfel Europa Centrala ar fi pierduta in fata pericolului rusesc, potrivit promotorilor “edificiului european”  De data aceasta, ideea a prins forma sa cea mai clara in scrierile unui jurist. Nota la 1917 Constantin Stere: “Romania a fost proclamata regat independent dupa ultimul razboi ruso-turc, dar aceasta independenta a fost o fictiune. Unde era sa gaseasca acest mic stat puterea suficienta ca sa-si creeze o independenta reala? Astfel, Romania isi datoreaza existenta rivalitatii puternicilor ei vecini si e predestinata sa fie cuprinsa in sfera de influenta fie a Rusiei, fie a Puterilor Centrale”.

Aceste doua idei au gasit la un moment dat punctul comun: orice facem cu Romania, trebuie s-o tinem departe de Rusia. A tarilor sau a secretarilor generali, tara asta cu trup de Genghis Han si suflet de Fiodor Dostoievski a trezit mereu teama aici. Si din teama asta s-au nascut proiectele nationale ale primului secol de istorie statala romaneasca, pana ca realitatea geopolitica sa ne ajunga din urma si sa instaleze la Bucuresti patru decenii de totalitarism sovietic croit pe potriva romanilor.

1848. Proiectul I

Anul revolutiilor pasoptiste. Ion Maiorescu e trimis in calitate de insarcinat plenipotent al guvernului provizoriu de la Bucuresti pe langa administratiile din Budapesta, Viena si Frankfurt. Tatal mai celebrului sau fiu, Titu Maiorescu, se opreste pentru mai multa vreme in orasul de pe Main, pentru a “lucra pe langa guvernarea federala pentru clarificarea situatiei politice a tuturor romanilor”. Documentele oficiale retin cu exactitate: pe 24 septembrie 1848, Ion Maiorescu inainteaza presedintelui Parlamentului federal din Frankfurt un memoriu. Ce facem cu Romania, se intrebau nu doar elitele pasoptiste, ci o intreaga Europa.

Raspunsul: Bucovina, Moldova, Muntenia si Transilvania trebuie sa se uneasca intr-un regat, sub denumirea de Romania, cu un principe austriac si sub suzeranitate germana. Ce-ar fi insemnat viitorul, de la acel punct incolo, pentru Romania nu se poate sti, ci doar intui. Odata cu Ion Maiorescu, insa, o certitudine durabila se instala in mintile celor care vedeau Imperiul habsburgic ca pe o uniune europeana mai mica, in stare sa pazeasca de pericolul rusesc.

Poate cel mai cunoscut si articulat exponent al ideii unei uniuni cu Austria nici macar nu era nascut cand parintele lui Titu Maiorescu avansa propunerea unei Romanii plasate sub autoritatea Vienei.

1906. Proiectul II

Belle Epoque, la Viena, dar si la Bucuresti. In lumea asta care alearga spre prapastie in acorduri de cabaret, cineva vede haul. Acel cineva este juristul banatean Aurel C. Popovici. Popovici, un barbat de 43 de ani care cunoaste opt limbi straine, stie ca in lipsa unor reforme politice ceva urmeaza sa se intample in Europa Centrala si propune solutia: Statele Unite ale Austriei Mari.

Conceptul presupune o structura federala compusa din 16 state decupate pe criterii nationale, dispunand de un anumit grad de autonomie decizionala, dupa modelele american si elvetian. Cancelariile incep sa vuiasca, proiectul lui Popovici suscita un interes major si planul e acceptat chiar ca document de lucru de sfatuitorii apropiati ai mostenitorului tronului habsburgic, arhiducele Franz Ferdinand.

Aurel C. Popovici nu se zgarceste la capitolul imaginatie in planul sau: dupa federalizarea Europei Centrale, imperiul urmeaza sa se extinda prin asocierea benevola a statelor balcanice, dupa model american. Intre tarile care vor intra sub palaria acestei structuri se afla si Romania. “Fiecare dintre statele balcanice ar fi bucuroase daca ar avea posibilitatea pe care o au maghiarii, sa traiasca intr-o uniune cu Austria”, noteaza Popovici.

Iar intuitia nu-l inseala pe juristul banatean. E suficient sa consulti editii ale unor ziare transilvanene din epoca pentru a intelege forta civilizationala pe care o exercita Austria ori capacitatea ei de a promite refugiu in calea avantului rusesc. Si se scrie in termeni elogiosi despre imperiul bun al habsburgilor chiar de la Bucuresti, unde publicistul Ioan Soimescu noteaza spre finalul ultimei decade a secolului al XIX-lea: federalismul “constitutional si civilizator al austriecilor” este alternativa la “unitarismul despotic si mistuitor al moscovitilor”.

Chiar Nicolae Filipescu, infocatul sustinator al Antantei la izbucnirea Primului Razboi Mondial, credea la inceputul secolului XX ca e de luat in calcul o intrare a Romaniei sub umbrela austriaca. Asasinarea lui Franz Ferdinand in 1914 avea sa dea insa peste cap toate aceste proiectii. Arhiducele era una dintre putinele garantii ca un asemenea plan ar fi rezistat macar pe termen scurt. Odata cu disparitia sa, nostalgiile romanesti dupa un imperiu al binelui care sa ne pazeasca de Rusia se stingeau de tot.

 

DILEME NATIONALE

Chelner la Chicago sau ministru la Viena?

Chiar in pragul Marelui Razboi, ambitiile nationale dau in clocot. Proiectelor de federalizare le iau locul cele de autodeterminare. In plus, Austria e un imperiu muribund, lucru clar pana si pentru cei mai convinsi filogermani de la Bucuresti. Iata-l, de pilda, pe regele Carol I, in iulie 1914, asa cum apare in urma unei relatari din memoriile lui Alexandru Marghiloman: “Asupra propozitiei mele, daca chestia Transilvaniei e destul de coapta ca sa riscam totul pentru tot, Regele nu crede. Ea va fi coapta peste 20 de ani si va veni la sigur, fiindca Austria tot se va disloca din cauza Ungariei”.

Nici macar Titu Maiorescu nu mai pastreaza mostenirea tatalui sau, lucru devenit evident la capatul unei discutii pe tema federalismului central-european, cand exclama: “ceea ce putea fi idealul tatalui meu la 1848 nu poate fi idealul unui roman acum”. Iar Take Ionescu, alt arhitect al Marii Uniri din 1918, odata adept al alipirii la Austria, ii spune lui Constantin Stere ca prefera sa fie “chelner la Chicago decat ministru de externe la Viena”.

Stere, insa, ramas in Bucuresti dupa ocuparea orasului de trupele germane, apropiat al lui P.P. Carp si adept radical al intrarii in razboi de partea Puterilor Centrale, crede altceva. Intr-un memoriu trimis in luna martie a acelui an unor decidenti importanti din Germania si Austro-Ungaria, Stere ofera un nou proiect national pentru Romania si descrie, in acelasi timp, o realitate putin magulitoare.

Proiectul III. Solutia problemei romane

“Statul roman, privit din punct de vedere istoric, se prezinta ca o creatiune a Europei occidentale, ca un dig impotriva Rusiei. Disparitia Romaniei sau supunerea ei sub stapanire ruseasca ar provoca izolarea definitiva a Puterilor Centrale. Misiunea istorica a germanilor in Orient ar fi zadarnicita, ba chiar s-ar primejdui pozitia Germaniei ca putere mondiala”, noteaza pasajele introductive ale memoriului.

“Taranii constitutie 82% din populatie si nu se bucura de o independenta economica. La o exploatare intensa a pamantului cateva milioane de tarani nu poseda decat 3 milioane de hectare. Pe langa asta, ei sunt exclusi de la participarea la viata publica. Sistemul electoral din Romania este unic in aceasta privinta. Pe de alta parte, vreo mie de mari proprietari poseda singuri mai mult de jumatate din pamantul tarii. O mare parte a populatiei orasenesti se compune din evrei, cari de asemenea nu se bucura de drepturi politice. Viata politica este un privilegiu exclusiv al oligarhiei”, detaliaza Stere situatia unei tari aflate in pragul dezastrului.

Nu pierdeti din vedere: e 1917, frontul pare sa fi inclinat definitiv balanta in favoarea germanilor, P.P. Carp trage sfori pentru scoaterea din scena a Casei Regale aflate la Iasi, in exil practic, iar Romania – pare de la Bucuresti – trebuie salvata, cat inca se mai poate face ceva.

“Romania trebuie sa se alipeasca de Puterile Centrale, nu prin legatura insuficienta a unei aliante vremelnice, ci pe baza solida a unei constitutii. Fie ca Romania intra cu cele doua Puteri imperiale intr-o combinatie economica si politica in genul “Europei centrale”, fie ca formeaza o unitate reala cu una dintre aceste Puteri, alegand de pilda pe Maiestatea Sa Imparatul Austriei ca rege al Romaniei, atat pentru Romania, cat si pentru Puterile Centrale o astfel de solutiune este de preferat dezmembrarii tarii”, scrie Stere.

Si continua: “Intreaga natiune va primi cu entuziasm noua oranduire a guvernului. Taranii vor fi castigati printr-o reforma agrara urgenta. O mare parte a populatiei orasenesti va fi castigata prin emanciparea evreilor. Iar intelectualii vor fi castigati prin faptul ca toti romanii vor avea o dinastie comuna”.

“Solutia problemei romane”, incheia Constantin Stere memoriul trimis germanilor si austriecilor, are trei pasi: “1. Eliberarea Moldovei si ocuparea Basarabiei; 2. Unirea Romaniei, pe baza constitutionala, cu Puterile Centrale; 3. Reforme interne pentru asanarea vietii publice”.

In memoriile sale, Marghiloman explica bine motivele realiste din spatele optiunii lui Stere. O nota din 1 iunie 1917: “La Maiorescu am avut o intrevedere cu Stere. El pledeaza cu multa caldura teza tatalui lui Maiorescu si a lui Aurel Popovici. Printre argumentele lui: uniunea personala este singurul mijloc de a scapa Dobrogea, care fara aceasta va fi data Bulgariei”.

Proiectul IV. Epilog

Odata cu iesirea Rusiei din razboi (pe fondul problemelor interne provocate de revolutia bolsevica), in Bucurestiul ocupat incepe sa se creada cu tarie ca nimeni, in afara de Germania, nu poate oferi garantii solide Romaniei la tratativele de pace.

Noteaza acelasi Marghiloman pe 3 ianuarie 1918: “Stere imi expune un proiect de alianta personala cu imparatul Wilhelm. Am avea aici un vice-rege. O Romanie tare nu se poate concepe cu o monarhie care tremura in fata partidelor. Dinastia nu are la noi puterea traditiilor. Trebuie sa-si ia puterile din afara. Avantaje: 1. Lui Wilhelm, bulgarii nu-i pot disputa Dobrogea; 2. Cand procesul de desfacere a Austriei se va produce, Germania va avea o ratiune sa dea Transilvania Romaniei; 3. Este cea mai buna garantie ce se poate da Germaniei”.

Planul avea un singur defect fundamental, iar el avea sa se vada mai tarziu: Germania urma sa piarda razboiul, iar Wilhelm tronul. Peste doar cateva luni, rotile istoriei aveau sa scrasneasca teribil si sa intoarca la 180 de grade situatia Romaniei, de la victima condamnata fara recurs la inceputul lui 1918 la tara nu doar victorioasa, ci aflata probabil in cea mai importanta clipa a existentei sale statale.

Monarhia Hohenzollern-ilor supravietuia, nu doar razboiului, ci si proiectelor de tara care se construisera impotriva sa. Dupa sapte decenii de planuri, visul unei Romanii intrate intr-o uniune cu Austria imperiala se evapora definitiv. Urmau doua decenii pe corabia Interbelicului, cu fuga lor la fel de putin anticipata spre ura, gloante si moarte. Undeva, in culisele mereu nevazute ale istoriei, se pregatea de intrarea in scena urmatorul mare proiect national romanesc din ultimul secol si jumatate. In 1948, monarhiei ii lua locul republica democratiei populare.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.