Radu Marculescu. Marturii pentru Judecata de Apoi

I.

Nu stiu daca va amintiti cum se sfarseste „Ciuma” lui Albert Camus. Inainte de ultimele doua paragrafe se gaseste aceasta fraza: „(…)doctorul Rieux s-a hotarat atunci sa redacteze aceasta povestire care se termina aici, ca sa nu faca parte dintre cei care tac, pentru a depune marturie de partea acestor ciumati, ca sa lase cel putin o amintire a nedreptatii si a violentei care li s-a facut si ca sa afirme doar ceea ce se invata in timpul unui flagel, ca exista in oameni mai multe lucruri de admirat decat de dispretuit”.

Sunt multi ani de cand am plecat in cautarea adevarului ei – multi ani de cand caut mai multe lucruri de admirat decat de dispretuit in oameni. Am intalnit, de atunci, oameni cu adevarat mari, monumente aproape, oameni care nu s-au vandut, aparandu-si cu fanatism sufletele, drepti, morali, frumosi, oameni intregi, pe care ai fi putut, cu nadejde, sa te sprijini.

Pana la ultima celula

O singura data, insa, am simtit ca sunt aproape de fraza biblica – o singura data am simtit ca vad un om dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Se intampla in 2009 – eu imi gatam tineretea, Radu Marculescu avea deja 94 de ani. L-am ascultat indelung, caci nu se cadea sa vorbesc.

Eram uluit: indurase totul, se facuse si el tuturor totul, si iata-l intr-o liniste perfecta, de haiku. I-am exploatat amintirile intr-un anotimp fara griji. Am scris apoi, cu Vlad Stoicescu, cateva articole de ziar (aici, aici si aici), caci nu suntem din aceia care tac, ca sa depunem marturie de partea lui, sa lasam o amintire nedreptatilor pe care le-a traversat cu o putere pe care numai credinta o poate aduce.

Va spun toate acestea ca sa va avertizez ca voi fi subiectiv pana la ultima celula care da viata acestor cuvinte. L-am iubit pe Radu Marculescu.

II.

Editura Humanitas i-a republicat recent cartea „Marturii pentru Judecata de Apoi adunate din gulagul romanesc”, care vine in continuarea „Patimirilor si iluminarilor din captivitatea sovietica”. Radu Marculescu a fost prizonier de razboi. A facut noua ani de lagar sovietic si, intors acasa, a mai strans si sase ani de gulag romanesc, in urma unui proces in care nu a putut fi condamnat (cinste martorilor care nu s-au vandut!).

„Marturii pentru Judecata de Apoi” ar fi putut sa fie un mare roman, si ce bine ar fi fost sa fie asa! Profesorul Radu Marculescu avea un talent exceptional, ar fi trebuit sa faca literatura, dar secolul XX i-a fost potrivnic.

Din nefericire, „Marturiile” nu sunt fictiune, sunt autentice, rani adevarate, citind aproape ca le simti cum dor. Radu Marculescu le-a pastrat in minte, le-a scris si le-a rescris de mii de ori, dar niciodata pe hartie inainte de 1990. Dar timpul din urma a fost bland cu el. Si-a implinit destinul: a lasat aceste doua carti care dau suferintelor sale un sens inalt, dar accesibil si noua, pacatosilor.

Ruleta ruseasca

La lansarea cartii, criticul Alex Stefanescu vorbea cu entuziasm despre talentul literar al lui Radu Marculescu, arma exceptionala neidentificata de niciun anchetator, fara de care am fi acum mult mai saraci. Cred si eu, alaturi de critic, ca profesorul a fost un ales. Avea dreptate Monica Lovinescu: „Radu Marculescu are si o memorie stapana pe timp. Gratie ei, zeci si zeci de nume pierdute in anonimat redevin acum ceea ce au fost: personaje istorice”.

Personaj istoric este Nicolae Pascu, magistrat pensionar, coleg de celula cu Radu Marculescu in inchisoarea Uranus. Aventurile tanarului sublocotenent Pascu  in high-life-ul din Balti, printre nostalgici de pe vremea Tarului Nikolai I, ar trebui ecranizate. Sunt magnifice! „Ruleta ruseasca” este, de altfel, un capitol de o finete stilistica demna de un nobelizat.

Poezia si o aripa de inger

Radu Marculescu a fost poet. A scris, din cate cunosc, cea mai frumoasa pledoarie pentru poezie ca reazam cand te intalnesti cu noaptea si cu infernul. Poezia este cea mai curata dintre arte, iar Radu Marculescu stia asta. „Marturiile” lui salveaza si aceasta imagine poetica a detinutului Ion Stratulat, imagine de o forta colosala: doi indragostiti peste care se sparge clepsidra vremurilor, acoperindu-i treptat cu tot nisipul ei. Este o imagine care cine stie prin ce minune se regaseste si in filmul „Cainele andaluz” al lui Bunuel.

Apoi, este umorul. Pe un pat de spital, supus unei interventii chirurgicale, sub anestezie locala, Radu Marculescu recita in latina din Horatiu: „Vides ut alta stet nive candidum Soracte?”.

A mai retinut o fraza profesorul, o fraza spusa de un nefericit din gulag care a vrut sa se sinucida, dar nu a reusit. Spunea deznadajduitul: „M-am prins in cadere de o aripa de inger”.

Lumina

In ziua cand s-a intors acasa, Radu Marculescu a zabovit o ora in plus in gara, o ora doar, cat sa se intunece. Nu voia sa il vada lumea de pe strada sa in zdrente. Aceasta sensibilitate fata de lumina strabate intreaga carte. Inainte sa fie dus dupa gratii, pe drumul acela blestemat, sorbea soarele, incerca sa ii tina minte fiecare raza, sa stie de ce nu are voie sa moara.

„Marturiile” se incheie cu aceasta fraza pe care sunt sigur ca a repetat-o anul trecut, cand s-a infatisat asa cum l-am cunoscut, intelept si plin de lumina, la Judecata de Apoi: „Doamne, cum sa-Ti multumim ca nu ne-ai incercat peste puterile noastre?”.

…

Despre Radu Marculescu, Monica Lovinescu scria, odata, ca a uitat sa imbatraneasca. Nu s-a inselat: profesorul de limba romana, intrat fara voia sa in malaxorul represiv al secolului trecut, avea ceva din gratia omului insotit mereu de eroii uitati ai amintirilor sale.

Nascut in 1915, la Bucuresti, Marculescu isi obtine licenta in litere si filosofie cu un an inainte sa izbucneasca al Doilea Razboi Mondial. Preda, intre 1939 si 1942, limba romana la liceele „Gheorghe Lazar” si „Aurel Vlaicu” din Capitala.

Trimis pe front, cade in captivitate sovietica dupa batalia de la Cotul Donului si refuza sa revina in tara dupa 23 august 1944, pe tancurile sovietice. Refuza sa fie incadrat in celebrele divizii „Tudor Vladimirescu” si „Horia, Closca si Crisan”. Alege, in schimb, detentia in lagarele sovietice. E eliberat abia in 1951.

Intors in tara ca un proscris, Marculescu este incarcerat pentru a doua oara, in urma unui simulacru de proces desfasurat la finalul anilor ’50. Iadului sovietic ii urmeaza temnitele romanesti, pana in 1964.  Apoi anonimatul si tacerea. Nu si uitarea. Dupa Revolutie, Radu Marculescu isi dedica timpul relatarii experientelor carcerale, scriind doua volume memorialistice fundamentale pentru intelegerea universului concentrationar comunist. Moare in iulie 2011, la 96 de ani. E doar un numar de buletin. Radu Marculescu uitase, oricum, sa imbatraneasca.

Volumul “Marturii pentru Judecata de Apoi” a fost lansat, recent, de Editura Humanitas.