Ratatii de sistem

Nivelul nu pare sa exploateze potentialul real al acestor copii. Psihoterapeutul Viktor Frankl (1905-1997), doctor in neurologie si filosofie si fondatorul unei scoli de psihoterapie care pune accentul pe sensul existentei umane si cautarea acestuia, spunea, parafrazandu-l pe Goethe, ca oamenii trebuie supraestimati pentru a atinge cea mai buna varianta a lor. Trebuie trasi in sus, stimulati sa progreseze.

Sa privesti un copil ca avand probleme atunci cand nu le are, va aseza stacheta jos, tot mai jos in devenirea lui.  “Daca judecam omul asa cum e, il facem mai rau. Dar daca il supraestimam, daca suntem idealisti in ce-l priveste si ne uitam la el cu admiratie, stiti ce se intampla? Il promovam la ceea ce ar putea fi cu adevarat, il facem capabil sa devina ceea ce ar trebui si ar putea sa fie”, spune Frankl in felul seducator si transant care-l caracterizeaza.

A descoperi scanteia dintr-o fiinta omeneasca este datoria nescrisa a educatiei, metoda prin care dam copiilor aripi pentru a deveni cea mai buna versiune a lor. Intre peretii reci, pe care atarna portretele serioase ale fostilor directori de scoala speciala din Reghin, Eugen si Bogdan nu vor putea face asta.

 Stampila 

Roxana Hota este asistent social in cadrul CJRAE Mures si numai anul trecut a orientat catre invatamantul special 175 de copii catre invatamantul special.  Practic, toate dosarele  cu evaluari medicale, psihologice, anchete sociale ale copiilor cu grad de handicap din judet sunt in responsabiliatea ei.

Asa zice procedura: sa se uite la niste hartii si sa decida soarta copiilor. In mainile ei si a colegilor din cadrul CJRAE au stat si dosarele lui Eugen si Bogdan. “Este o responsabilitate enorma, pentru ca prin mana mea trec toti copiii din judet si hotaram care ce forma de invatamant urmeaza. Trebuie sa fim foarte atenti,” recunoaste Hota.

Niciodata aceasta nu vede si copiii despre care vorbesc teancurile de hartii, niciodata ea n-a intrat intr-o scoala speciala, “parca am fost o data intr-o vizita”, recunoaste candid, niciodata n-a vazut un copil autist, de exemplu, asa cum sunt majoritatea celor pe care trebuie sa-i orienteze. Si, totusi, ea pune o stampila care va fi valabila timp de patru ani, decizand traseul educational al copiilor pe perioada unui ciclu de invatamant.

Sigur, exista si evaluari semestriale si anuale facute de profesorii si psihopedagogii din scoala, care ar putea marca progrese spectaculoase ale copiilor, dar realitatea este ca certificatul de orientare scolara e litera de lege timp de patru ani. Pana cand nu vor ajunge la pragul de trecere in gimnaziu, situatia fratilor din Reghin nu se va schimba.

Pentru ca responsabilitatea privind soarta lor este fragmentata, atomizata, pentru ca, in cazul copiilor care au certificat de grad de handicap deciziile sunt algoritmice si ar putea fi luate si de un computer, pentru ca nimeni din cadrul CJRAE nu vede acesti copii, bazandu-se pe deciziile DGASPC-urilor.

Pentru ca, atunci cand toata lumea e de vina, nimeni nu e gasit vinovat.

In judetul Mures sunt 648 de copii inscrisi in scolile speciale, iar 180 dintre ei sunt colegii lui Bogdan si ai lui Eugen la Centrul Scolar pentru Educatie Incluziva Reghin. De ei se ocupa 66 de angajati.

30% dintre copiii de la Reghin provin din case de tip familial, iar procentul elevilor romi este de 13%, conform datelor oficiale.

In ultimii cinci ani, de la scoala speciala din Reghin, un singur copil a fost transferat intr-o scoala de masa.

Aceeasi Lege 1/2011, Legea Educatiei Nationale,  prevede la articolul 18:

“Educatia speciala si speciala integrata trebuie sa ii ajute pe copiii/elevii cu CES sau cu alte tipuri de cerinte educationale sa atinga nivelul posibil de dezvoltare individuala cat mai aproape de dezvoltarea normala, prin acumularea experientei necesare invatarii scolare si sociale, formarea abilitatilor necesare invatarii in scoala, insusirea cunostintelor, formarea priceperilor si a deprinderilor functionale utile integrarii sociale, profesionale si vietii culturale in comunitate si asigurarea sanselor si a conditiilor pentru continuarea pregatirii scolare pe diferite trepte de invatamant.”

 Scoala care te invata handicapul 

“Copiii care urmeaza un invatamant special – desi nu au intarzieri cognitive sau nevoi speciale de ingrijire –  de cele mai multe ori nu au sansa de a-si atinge adevarata capacitate de dezvoltare. Ei nu isi pot dezvolta la potential maxim abilitatile, resursele, deprinderile, creativitatea.

Asta pentru ca nu ajung sa fie incurajati spre acest lucru, intrucat programa scolara nu le permite profesorilor sa faca lectii avansate, ci se urmeaza o curricula mai usoara (cum este si firesc pentru copiii cu nevoi speciale)”, explica psihoterapeutul Luiza Udrea.

Pe de alta parte, acesti copii de multe ori nu ajung sa constientizeze ca pot mai mult. Ajung sa se identifice cu grupul cu care isi petrec timpul si usor-usor sa se complaca in acel nivel mediocru ori de-a dreptul scazut.

“Stima de sine a acestor copii este zdruncinata, tocmai pentru ca adesea ei inteleg ca fac parte dintr-un mediu special si se considera parte din acel tablou. Din punct de vedere emotional, acesti copii sunt expusi unor traume de respingere sociala, de etichetare, de ridiculizare. Expunerea constanta la acest tip de stimuli care arata boala, dizabilitate, neputinta, agresivitate, inadaptare creeaza cu siguranta o amprenta psihologica, emotionala si cognitiva”, subliniaza psihoteraputul Luiza Udrea.

Concluzia: “Din pricina unor stimuli foarte duri, pe care nu ii pot intelege sau integra la varste fragede, copiii pot dezvolta frici, enurezis, cosmaruri, insomnii, tulburari de comportament”.

 Cum se economisesc banii statului 

Sa o vada un specialist nu i-a folosit la nimic Irinei, o adolescenta de 16 ani dintr-un judet din nordul tarii a carei identitate o vom proteja.

“’Esti proasta, nu esti in stare de nimic! Nu esti buna de nimic!’, asa urla la mine doamna psihiatru de la comisie”, povesteste fata prin ce a trecut in urma cu doi ani, cand specialistii de la Serviciul de Evaluare Complexa a Copilului cu Dizabilitati din cadrul Directiei Generale de Asistenta Sociala si Protectie a Copilului (DGASPC) au trebuit sa o reevalueze.

Termina opt clase si trebuia stabilit, ca la finalul fiecarui ciclu de invatamant, ce soarta va avea. Umilinta, rusine si multa ura. Asta spune  fata ca a simtit timp de cinci ani, de cand a ajuns in circuitul scolilor speciale din cauza problemelor de-acasa.

Pana in clasa a III-a, Irina a mers la scoala de masa din satul natal, apoi, pentru ca a ramas repetenta o data, parintii au fost sfatuiti sa trimita fata la oras, la scoala speciala. Urma sa i se puna un grad de handicap pentru a beneficia si de internat si lucrurile aveau sa se termine cu bine pentru toata lumea.  Pentru toata lumea mai putin pentru fata.

“N-am inteles niciodata ce caut eu acolo, in scolile astea sunt copii care au cu adevarat probleme si, saracii, nimeni nu se ocupa de ei. I-am zis doamnei psihiatru la ultima evaluare sa nu mai scrie acolo ca sunt handicapata, ca mai tarziu n-o sa ma angajeze nimeni daca am stampila asta. Mi-a zis ca nici nu stiu pe ce lume traiesc si mai bine sa tac din gura.

Mi-a luat gradul de handicap, dar tot m-a trimis la CJRAE, ca cica am cerinte speciale (n.r. cerinte educationale speciale). Am zis ca tot e bine, o fata care a intrat o data cu mine si pe care n-a intrebat-o nimic, i-a pus grad de handicap direct. Scoala speciala scria pe ea”, marturiseste Irina.

Avea speranta ca la CJRAE va convinge comisia sa o trimita catre un liceu normal: stia ca poate si le-a aratat asta. A raspuns frumos la toate intrebarile, a scris o compunere pentru care a primit laude si chiar aprecierea ca se descurca foarte bine pentru cineva care a petrecut cinci ani in scoala speciala. Dar, pe hartia cu care a iesit de la comisie, in mod inexplicabil pentru ea, a citit doua cuvinte mai grele ca o condamnare: “invatamant special.”

Intr-un dormitor de internat, undeva in nordul tarii, un copil plange pentru ca ar fi vrut ca cineva, macar o data in viata, sa fi vazut ceva mai mult in el si sa-i fi dat o sansa.

“Copiii romi sau cei orfani fara probleme reale sunt diagnosticati ca avand retard moderat. Mai scrie in documente ca au probleme de limbaj sau de comportament. Si, pe de alta parte, exista copii din centre de plasament care nu stiu sa apuce un creion si inca poarta scutec la 10 ani, dar lor li se trece ca au deficienta mintala usoara si asa isi pierd drepturile banesti”, dezvaluie paradoxurile sistemului de protectie a copilului psihopedagogul-sursa din sistem.

Acesta precizeaza ca are in clasa un copil cu paralizie cerebrala care, o data la 6 luni, este chemat la DGASPC pentru innoirea certificatului de handicap, de parca ar suferi de o raceala care se vindeca peste noapte. La ultima evaluare, specialistii au considerat ca a progresat si i-au luat dreptul la insotitor.

“Asa se economisesc banii statului, pe spatele unor copii chinuiti”, explica acesta ruleta cinica a diagnosticelor.

Nu sunt putine institutiile care au in fisa postului atributii privind soarta acestor copii: Ministerul Educatiei, Ministerul Muncii, Ministerul Sanatatii, Consiliile Judetene. In Romania, responsabilitatea impartita inseamna, de fapt, lipsa oricarei responsabilitati.

Directorul de Politici si Asistenta Sociala din Ministerul Muncii, Mihaela Grecu a explicat cum situatia diagnosticelor abuzive e cunoscuta la nivel de minister, dar nu se poate face nimic.

“Este un subiect sensibil. Este foarte greu sa demontezi un diagnostic, pentru ca incadrarea in grad de handicap se bazeaza pe niste documente medicale. Noi, neavand specialisti in domeniu, trebuie sa gasim persoanele corespunzatoare care sa faca acest lucru.

Va spun doar atat: se verifica toate sesizarile primite la minister, iar verificarile se fac prin colegii nostri de la Autoritatea Nationala pentru Protectia Copilului si Adoptii (ANPDCA), prin Autoritatea Nationala pentru Persoanele cu Dizabilitati si prin Agentia Nationala pentru Plati si Inspectie Sociala (ANPIS).

N-am cifre, dar stiu ca in anii 2010-2011 a fost o campanie de verificare foarte mare, s-au luat masuri de remediere a situatiei, s-au dat amenzi… N-am o statistica, nu stiu sa va spun cate, dar stiu ca s-au dat amenzi”, a spus Mihaela Grecu.

ANPIS a precizat ca nu are atributii de control in aceasta sfera, deci nici date despre cati copii au ajuns pe nedrept in aceste scoli. De la ANPDC am primit un raspuns standard, la cele cateva intrebari-cheie pe care le-am trimis, subliniindu-se ca doar Ministerul Educatiei cu institutiile subordonate au responsabilitati si obligatii in ce priveste orientarea scoalara a acestor copii. Si ca nu vad legatura cu stabilirea handicapului.

Subiectul diagnosticelor abuzive a fost pasat discret la Ministerul Sanatatii, care inca se mai gandeste ce si cum va raspunde intrebarilor, dupa expirarea celor 30 de zile legale in care ar fi trebuit sa formuleze un raspuns.

 Un parinte neputincios 

Ionut Stefan, un baietel de 11 ani, zambeste tot timpul, iubeste plimbarile cu masina si magazinele mari. Cum la Pascani nu sunt decat doua magazine mari de care s-a plictisit, se multumeste sa vina cu noi intr-o plimbare in parc. Ochii lui negri rad pe fata buna si senina atunci cand ii spune fotografului: “Hai cu mine, prietene, sa facem o poza”.

Ionut are 11 ani si o forma usoara de autism infantil. Ne plimba putin prin parcul pustiu, cu primele semne de toamna, apoi insista sa mergem la o scoala frumoasa din centrul orasului. E vacanta, dar pentru el aici e cel mai frumos loc din lume. Aici a avut prieteni si a fost fericit. “Isidorica, Bibi si Cristina. Da, da, da”, bate fericit din palme si se apropie de poarta incuiata a scolii.

Sunt prietenele lui de la Scoala Gimnaziala “Iordache Cantacuzino” din Pascani, judetul Iasi. Nu le-a mai vazut de aproape trei ani, dar nu le-a uitat si continua sa le duca dorul, intreband-o pe mama, in fiecare dimineata, cand vor merge sa le vada. Femeia zambeste amar, ca acum, cand copilul se uita trist printre gratiile de la poarta, si nu stie ce sa-i spuna.

Uite, acolo sunt geamurile de la fosta lui clasa, locul unde abia astepta sa ajunga in fiecare dimineata si unde copiii il protejau si se jucau cu el. Apoi, poarta scolii s-a inchis pentru totdeauna in fata lui Ionut si a fost trimis la o scoala speciala. Ii propunem lui Ionut sa mergem si acolo, dar baiatul se prinde cu mainile strans de gardul de fier si ne decade din statutul de prieteni.

“Nu vreau la speciala, mama. Nu mergem acolo, nu, nu. Nu ma duce, mama”, se tanguie disperat.

Mariana Stefan, mama lui Ionut, se lupta de mai bine de trei ani sa-si scoata copilul din invatamantul special: cu toate autoritatile din oras si de la judet care o stiu ca pe un cal breaz, cu fosta scoala care s-a lepadat de copil ca de un rebut si cu sotul care, spune ea, a pus umarul decisiv la pecetluirea soartei lui Ionut. Barbatul, care este si asistentul personal al copilului, a fost convins de mai multe cadre didactice ca Ionut nu va face fata la scoala normala.

La sfarsitul clasei I, acesta a cerut o noua evaluare, in pofida certificatului de orientare scolara, eliberat pe o perioada de patru ani care recomanda ca baiatul sa urmeze invatamantul de masa, cu profesor de sprijin si programa adaptata. A fost momentul-cheie pentru soarta lui Ionut. In interval de cateva luni, deficienta mintala a copilului a devenit din usoara – grava, iar noul certificat de orientare scolara era pe dos fata de precedentul: scoala speciala era ceea ce-i trebuia lui Ionut.

“Specialistii implicati in evaluarea, asistenta psihoeducationala, orientarea scolara a copiilor nu pot furniza informatii despre rezultatele muncii lor, pentru a nu produce prejudicii, voluntar sau involuntar, beneficiarilor lor,” suna sec si deloc lamuritor raspunsul Inspectoratului Scolar Iasi, cel in subordinea caruia se afla CJRAE si comisia de evaluare, privitor la acest paradox.

Contestatiile mamei si solicitarile pentru o noua evaluare s-au lovit de refuzuri ferme. “Unde este interesul superior al copilului? Toti imi spun ca mutarea lui Ionut a fost ca rezultatul faptului ca noi, parintii, nu ne-am inteles referitor la ce vrem pentru baiat, dar ce legatura are una cu alta?”, spune Mariana.

“De fapt, asta este o metoda subtila de segregare a copiilor cu cerinte speciale educationale: ii primim in invatamantul de masa, ca sa nu fim acuzati de discriminare si reclamati, ii tinem un an, timp in care nu lucram dupa programa adaptata, apoi ii spunem parintelui mai naiv, ia-l ca nu face fata! Si multi cad in capcana si cedeaza”, rabufneste femeia, in vreme ce Ionut o mangaie pe obraz.

De atunci, Mariana Stefan nu mai are liniste. N-ar fi crezut niciodata ca tocmai ea si copilul ei vor fi prada asa usoara unui sistem pe care ea-l cunoaste atat de bine de 14 ani: mama lui Ionut este educator la un centru de recuperarea a copiilor cu dizabilitati. Toti cei de care are grija merg la scoala speciala si a vazut evolutia si efectele pe termen lung ale unei astfel de educatii: nu vrea cu niciun chip si nici nu poate accepta ca fiul ei sa aiba aceeasi soarta.

“Pe mine nu ma pot pacali pentru ca stiu cum merg lucrurile. Am vazut copii fara nicio problema care ajung la scolile speciale si, cand am intrebat ce cauta acolo, desi e clar ca stiu sa scrie, sa citeasca, sunt isteti foc, mi s-a raspuns: ‘Parintii…’ Cum se respecta interesul superior al acestor copii?”, se intreaba retoric. Nu mai are nimic de pierdut, asa ca dezvaluirile merg mai departe.

“La centrul rezidential la care lucrez sunt cativa copii irecuperabili: nu stiu nimic, nu inteleg nimic, nu comunica in niciun fel. Desi au deficienta mintala grava, in carnetele de note au numai Foarte Bine si Bine. Am rugat invatatoarea unei fetite de care am grija sa-mi spuna cum de un copil non-verbal, care nu raspunde la niciun stimul are aceleasi rezultate scolare ca baiatul meu, care vorbeste, intelege, se descurca singur in multe situatii”, povesteste.

“Doamna psihopedagog mi-a raspuns ca asa stimuleaza copilul. Am rugat-o sa-mi explice cum este stimulat un copil care se uita in gol daca ii arati carnetul de note si ii spui: ‘Uite, asta e carnetul tau cu note bune. Meritai note mai mici, dar doamna ti-a dat numai Foarte Bine sa te simti stimulat.’ Despre asta e vorba: rezultate zero, progrese zero, implicare zero si bataie de joc la adresa copiilor,” se revolta mama, in vreme ce Ionut incepe sa fie nelinistit. Baiatul ii simte orice emotie, ca un barometru fin, asa ca femeia se linisteste.

Mariana Stefan e, inainte de toate, un parinte trist si neputincios. Pentru ca vede cum a involuat copilul de cand e la scoala speciala. Pana si tatal, cel care a sustinut transferul lui Ionut, la ultima evaluare facuta de scoala speciala, se declara “nesatisfacut” de evolutia fiului sau.

“Nu vreau sa-l las la speciala cu niciun chip, nu se lucreaza nimic cu el, capata deprinderi urate, vorbeste vulgar, nu are cum sa faca progrese. Tot ce fac (n.r. cei din scolile speciale) e sa tina copiii inchisi in depozitele alea. Asta sunt: depozite de copii. Ce faci cu ei mai tarziu? Mie de asta mi-e frica: cum ii integram pe copiii astia in societate cand li se iau toate sansele?”, se intreaba mama.

Si cum ar putea sa nu se gandeasca cu o strangere de inima la zilele in care baiatul venea fericit de la scoala, la vremea in care avea prieteni care-l ocroteau si-l respectau. “De multe ori, voiam sa stau in clasa sa vad cum se descurca, dar el imi spunea serios: ‘Du-te acasa, mami, ca rad copiii de mine daca stai aici.’”

Colegii nici n-au bagat de seama ca e ceva in neregula cu Ionut, copilul nu face crize si nu deranjeaza. Cata speranta adunase in suflet mama ca, iata, in sfarsit, Ionut era pe drumul cel bun.

Pe parcursul clasei I, mama a discutat mereu cu profesoara de sprijin, voia sa stie cum ii adaptase programa ca sa poata lucra mai intens cu el acasa. I se dadeau raspunsuri vagi la inceput, apoi tonul s-a schimbat si i s-a spus in clar ca nu e nicio programa adaptata, mai bine sa-si ia copilul si sa-l mute la scoala speciala. Invatatoarea de la clasa a devenit si ea evaziva. Apoi, fara ca mama sa aiba cea mai vaga banuiala, tatal a fost trimis sa ceara o noua orientare a baiatului.

In aceasta toamna, Ionut a fost din nou evaluat pentru a trece in clasa a V-a. CJRAE a decis mentinerea lui in invatamantul special, decizie luata “in acord cu respectarea interesului superior al copilului si cu dreptul acestuia la o educatie diferentiata si adaptata nevoilor sale.”

In judetul Iasi exista 1450 de copii inscrisi intr-o forma de invatamant dintre care mai bine de 300 (in jur de 20%) provin din sistemul de protectie a copilului, orfani din centre de plasament sau la asistenti maternali. De ei au grija 652 de oameni. La CJRAE Iasi lucreaza 96 de specialisti.

“Atunci cand parintii unui copil cu CES nu se pun de acord privind tipul de scoala urmat de acesta, familia e consiliata de specialisti. In afara de consiliere, nu exista alte prevederi legale atunci cand parintii, care au drepturi egale, nu se pun de acord (…) Adesea, copiii sunt victime ale neintelegerilor dintre parinti. Mai grav, unii parinti, din cauza prejudecatilor lor si a celor din jur, accepta cu greu sau chiar refuza ideea ca au ca au un copil cu nevoi speciale”, este pozitia oficiala a ISJ Iasi cu privire la situatia lui Ionut.

 Pierdut pentru societate 

Edit Roman nu a sperat niciodata ca fiul ei, Adi, va putea urma o forma de invatamant de masa. I-ar fi fost suficient sa-si stie copilul la o scoala speciala unde sa fie invatat deprinderi utile: sa se imbrace, sa se incheie la sireturi, sa-si ia singur un sandvis din frigider.

Adi e autistul tipic: face crize, il sperie tot ce e nou si e nevoie de multa rabdare pentru a-l face sa invete ceva. Edit Roman crede ca, daca medicii i-ar fi diagnosticat copilul mai devreme de 4 ani, daca cineva i-ar fi spus ca exista terapii ce-i pot ajuta copilul in loc sa-i puna un diagnostic in brate si niste pastile, daca un cadru didactic din cele intalnite ar fi vazut si altceva in copilul ei in afara unei cauze pierdute – atunci alta ar fi fost soarta lui.

Asa, destinul lui Adi s-a scris previzibil, ca pentru mii de copii cu autism sever din Romania: nu a fost primit in nicio gradinita, iar la 6 ani parintilor li s-a recomandat sa-l trimita la scoala speciala. “Am executat. Nici n-am stiut ca exista posibilitatea de a refuza scoala sau de a o mai amana pana mai creste. Scoala speciala a insemnat o tristete si o dezamagire la fel de mare ca diagnosticul de autism“, marturiseste Edit.

“Am gasit acolo o sala mica, insalubra, care fusese baie inainte, in cadrul unei scoli de masa. Copiii erau aruncati acolo ca sa nu deranjeze orele celorlalti. Asta era celebra integrare si incluziune a copiilor cu dizabilitati. In afara de o tanara dedicata trup si suflet meseriei, care a crezut in sansa lui Adi, toate celalte cadre didactice l-au dat la o parte. Fiind cel mai grav afectat, toata lumea a considerat ca n-are rost sa se oboseasca sa faca ceva cu el”, spune femeia cu cei mai tristi ochi pe care mi-a fost dat sa-i vad.

Pe cat de deschise sunt scolile speciale pentru copiii fara probleme reale sau cu probleme minore, pe atat de refractare se arata tocmai fata de cei care au cea mai mare nevoie de serviciile lor. Nu era zi in care doamna psihopedagog de la clasa sa nu-i sugereze lui Edit sa renunte, ca n-are rost, sa-l tina acasa ca oricum e in zadar.

Apoi au inceput reprosurile celorlalti parinti: ca Adi deranjeaza orele, ca ceilalti copii nu se pot concentra din cauza lui. A urmat izolarea copilului. La cel mai mic protest, povesteste mama, era scos afara si pus sa se dea in leagan cu orele. Scoala speciala devenise pentru Adi o continua singuratate, iar terapiile de soc au frant inima mamei: intr-o zi, Edit l-a gasit in curte, cu urme adanci pe picioare si pe fund de la cat statuse in leaganul de fier de afara.

“Eu simt ca baiatul meu e pierdut pentru societate din cauza sistemului. Chiar daca n-ar fi fost un adult independent suta la suta – probabil ca n-ar fi fost ca e autistul tipic, cu retard, non-verbal – dar sunt convinsa ca, daca ar fi avut parte de terapiile adecvate, de stimularea care trebuie sa se faca si de educatia incluziva care se trambiteaza ca exista in Romania, situatia lui ar fi fost mult mai buna. N-am avut pretentii exagerate, cunosc foarte bine atat limitele cat si calitatile copilului meu,” spune mama cu o luciditate care te infioara.

Cel mai mult a durut-o  secretomania din jurul actului didactic. Edit a cerut in repetate randuri evaluari ale copilului, sa vada ce anume face Adi la scoala, dupa ce programa, in ce consta educatia lui? Raspunsurile erau invariabil aceleasi: a fost bine sau n-a fost bine. O mai durea si batjocura la care era supus copilul de catre ceilalti copii.

”Pana la urma, am inceput sa ma obisnuiesc si cu asta. Acolo erau copii mari, de 16 ani, la un loc cu cei de 10 ani, cele mai multe cazuri sociale – copii de etnie roma, copii fara parinti care ar fi facut fata in scoli de masa, dar primeau recomandarea invatamant special. Erau toti amestecati si asta a contat: nimeni nu-si va bate capul cu un copil care are probleme cu adevarat cand puteau lucra foarte usor cu ceilalti”, explica Edit.

Cele mai grele momente pentru mama si pentru Adi erau serbarile. Sapte serbari ca un cosmar pentru o femeie care-si dorea doar putina atentie pentru fiul ei, nicidecum luxul de a-si vedea copilul cu o coronita pe frunte. “Adi are o fobie, o teama extraordinara de baloane. La ultima serbare, au impodobit toata clasa cu baloane, desi ii rugasem sa nu o faca. Previzibil, Adi a facut o criza, plangea. Si eu? Eu faceam acelasi lucru. Plangeam”, zambeste amar mama.

Edit a rezistat pana in septembrie 2014. Atunci, baiatului i s-a schimbat psihopedagogul, motiv de stres suplimentar pentru Adi. Iesirile in curte ale baiatului au devenit din ce in ce mai dese, iar mama a facut imprudenta sa propuna ca, de fiecare data cand domnisoara nu se mai intelege cu el, sa o sune ca vine sa-l ia acasa.

“M-a sunat ziua urmatoare la 9 jumatate, inca nu ajunsesem acasa de la scoala. Haideti dupa el, ca e agitat si nu vrea sa stea. Ziua urmatoare – la 10 fara un sfert, s-a dus sotul, ca eu facusem o cadere si am inceput sa plang si n-aveam nici putere sa ma ridic. Si, in cele din urma, i-am zis ca n-o s-o mai deranjam. Domnisoara a facut memoriu la Inspectorat ca am abandonat scoala si asta a fost clasa a opta pentru Adi”.

Teoretic, baiatul a abandonat scoala;  practic, scoala a abandonat copilul pentru ca era prea autist. Iar parintii au fost constransi sa ia cea mai buna decizie pentru copilul lor de 15 ani. “Sincer, nu stiu ce o sa fac de-acum, incotro ma duc, sa ma mut din oras? Incerc sa vad daca pot sa-l reinscriu in alta scoala. Momentan, exista doar posibilitatea de a-l tine acasa sub un clopot de sticla si atat”, marturisea Edit la sfarsitul anului trecut.

 „De ce trebuie sa le predam noi chimie, fizica, biologie, istorie si limbi straine cand abia recunosc literele si cei mai multi abia reusesc sa citeasca corespunzator? De ce nu preluam si noi modelele din afara, unde persoanele cu  deficiente reale sunt invatate, practic, sa traiasca, sa devina oarecum independenti, sa invete sa se auto-gospodareasca? De ce nu acorda statul banii necesari pentru socializarea acestor copii? Cand mergem cu ei la un film sau la o cofetarie, parca ii scoatem dintr-un glob de cristal , sa nu spun dintr-o cusca?”,

Psihopedagog scoala speciala

 Odiseea lui Culita Balalau 

Cum e sa cresti vazand in fiecare zi acelasi tablou? Un gard inalt de tabla, un loc de joaca unde au crescut buruienile, un Pinocchio pictat pe o placa pe care a inflorit rugina, holurie reci cu ecou, miros statut si pereti pictati cu cateva flori colorate, in incercarea de a la da caldura si ceva suflet, camere cu paturi etajate si copii multi, dornici de atentie. Ca la un semn, incep sa spuna poezii si sa te ia in brate in cautarea unui dram de afectiune.

Pe un geam, un afis: “Copii, Ciresel ne iubeste si ne pazeste casa. Hai sa-l tinem langa noi. Nu lasati poarta deschisa, dincolo de ea sunt hingherii!”.

Asa arata Centrul de primire in Regim de Urgenta Ciresarii II din Bucuresti, locul care i-a fost casa mai bine de 8 ani lui Andrei Manalau, un copil ca oricare altul. In primii 6 ani de viata, casa adevarata a baiatului usor balbait a fost intr-un sat din Vaslui, in mijlocul unei familii sarace, dar iubitoare, unde avea grija de animale si se juca cu alti copii pe ulita. Totul s-a schimbat, insa, intr-o intr-o zi de vara.

Parintii lui Andrei erau plecati la munca, iar el ramasese in grija bunicii materne. Dar Andrei era mamos, asa ca si-a cicalit bunica pana a aflat ca mama e la munca cu ziua la niste sere din Vrancea. Manat de dor, copilul a decis sa plece dupa mama. S-a suit intr-un autobuz si dus a fost, fara urma. Dupa 19 ani, Andrei isi aminteste franturi din ziua aceea: “M-am urcat apoi intr-un tren. Stiu ca la un moment dat plangeam, niste oameni mi-au dat o sacosa cu mancare si am coborat la Bucuresti”.

Era anul 1997, baiatul era singur intr-un oras care-l inghitea monstruos cu zgomotul lui, cu oamenii lui mereu grabiti si ii era o frica de moarte. Cand l-a mai cules si Politia de pe strazile Bucurestiului, baiatul a intrat complet in mutenie. Stia ca doar hotii sunt luati de politie si el nu era hot, doar isi cauta mama. Cu mari insistente, politistii au scos de la copilul indaratnic ca il cheama “Balalau”.

Copilul le zicea ca e al lui Culita, asa cum ii spunea lumea bunicului lui in sat, dar nimeni nu l-a inteles. Asa ca politistii au trecut in baza lor de date ca tocmai au gasit hoinarind pe strazi un minor pe nume Culita Balalau. Si l-au trimis intr-un centru pentru copiii strazii. Misiune indeplinita.

“Eram terminat de frica. Mi-era frica de copiii mai mari, veniti de pe strada, inraiti. Ma bateau, ma porecleau ‘schelete’. Nimeni nu-mi lua apararea”, povesteste baiatul primul contact cu lumea dura a centrului. Erau 80 de copii acolo, totul era nou, haine, mancare, nume. S-a retras si mai mult in el.

“N-a vorbit deloc vreo doua saptamani. Era speriat de copii, timorat, stresat”, isi aminteste sefa de centru Antonica Simion. I s-a pus rapid diagnostic de debilitate mintala si tulburari de comportament si a fost trimis la scoala speciala. Inca o misiune indeplinita.

“A trebuit sa ma inraiesc ca sa supravietuiesc. Femeile care aveau grija de noi ne bateau la talpi cand nu eram cuminti. Ustura, Doamne, ce mai ustura! Ne palmuiau din orice si mie imi dadea imediat sangele pe nas, iar cand nu se mai intelegeau cu noi ne tineau flamanzi o zi”, povesteste cateva din metodele de educatie experimentate.

A invatat sa injure, sa fuga din centru la cersit, sa rada de batrani in autobuz. Cand a crescut, a inceput sa riposteze la bataile primite de catre personalul centrului. In una din fisele de la dosarul lui scrie ca avea tulburare reactiva de atasament si intarziere psihica usoara.

“A facut scoala speciala pentru ca avea o tulburare de comportament, care era tinuta sub control. Deci de mic avea, fusese testat de psihologi, avea un grad de handicap. Lua si medicamente, dar era sub control, era bine, isi lua pastilutele, mergea la scoala speciala, isi facea temele”, explica sefa de centru. Ce consiliere, ce terapii, cand totul se putea rezolva rapid si eficient pentru toata lumea?

In anul 2005, dupa opt ani petrecuti in centru, in urma unei campanii de presa despre copii disparuti, autoritatile si-au dat in sfarsit seama ca Andrei Manalau, disparut din Vaslui, este acelasi cu Culita Balalau din Bucuresti. Asa a aflat Culita ca are o familie care-l iubeste, care l-a cautat timp de mai multi ani si care-l asteapta acasa.

Pentru baiat a fost un soc la fel de mare ca acela al pierderii in lume. Era bucuros, fireste, dar recunoaste ca simtea o presiune imensa. La prima intalnire cu familia nici nu stia cum sa se poarte. “A fost un soc pentru mine. Eu sunt mama ta, eu sunt tatal tau, voiam sa fiu lasat in pace”, rememoreaza tanarul, admitand ca nu s-a simtit pregatit pentru eveniment.

Dar doamna Antonica Simion are o alta versiune a povestii: “Domnul psiholog l-a pregatit pentru intalnirea cu parintii, era foarte entuziasmat, nu-si mai incapea in piele. Se lauda la alti copii, era foarte fericit ca are familie, ca are frati. Dar, dupa primele intalniri si vizite la Vaslui, a fost dezamagit. Povestea de incidente cu bunicul, cu tatal care consuma alcool. Am fost chemati sa-l luam de-acolo ca nu se mai simte bine acolo, ca el vrea inapoi in centru.”

Adevarul e undeva la mijloc. Familia tinea minte ca baiatul care fugise de-acasa era un pusti vesel si fara mari probleme, in afara unei balbaieli care s-a si tratat cu varsta. Au regasit un adolescent vanjos, crescut fara reguli si obisnuit cu viata pe strada. Mama a renuntat repede la lupta si a decretat ca “nu-i bun baietul.” Curand, a emigrat cu fratii lui Culita in Spania.

A mai durat doi ani pana cand Culita a parasit centrul definitiv si atunci toti au rasuflat usurati ca au scapat de el. Devenise violent, neinteles, zilnic ajungea la psiholog. N-a mai terminat decat 7 clase la scoala speciala. Nu-i folosesc la nimic.

Astazi, Culita traieste cand in satul natal, alaturi de bunicii cu care are conflicte dese, cand pe strazile din Bucuresti, hoinarind fara sens. “Sunt copii care nu reusesc in viata, pur si simplu. Societatea nu e pregatita sa-i primeasca. Multi angajatori ii refuza, asta-i adevarul”, o ia ca pe o fatalitate sefa Centrului Ciresarii 2.

In anul 2015, 386 de tineri cu diploma de scoala speciala au fost inregistrati la agentiile de ocupare a fortei de munca din tara. Dintre ei, 58 au obtinut un loc de munca, adica 1,4 tineri pe fiecare judet (sursa ANPDCA).

Un studiu UNICEF de anul acesta arata un lucru pe care, afland povestile copiilor crescuti in sistemul de protectie a copilului, il intuiesti. In perioada in care sunt in grija statului, ceva li se intampla acestor copii.

Astfel, conform studiului, 11% dintre copii aflati in grija statului aveau o dizabilitate inainte de intrarea in sistemul de protectie. Apoi, ponderea copiilor cu dizabilitati creste apoape de trei ori, pana la 29%.

9% din copiii intrati in sistemul de protectie au cerinte educationale speciale si un sfert dintre ei urmeaza o scoala speciala, nu de masa.

(sursa: Studiul Copiii din sistemul de protectie a copilului – UNICEF)

Dupa anul 1990, Romania a elaborat patru strategii in vederea adoptarii unui invatamant de tip incluziv, conform Ministerului Educatiei: Strategia nationala “O societate fara bariere pentru persoanele cu dizabilitati”, Strategia privind drepturile copilului,  Strategia privind “Reducerea parasirii timpurii a sistemului de educatie” si Strategia privind  “Invatamantul persoanelor cu CES in contexte incluzive”.

Rezultatele acestor strategii au fost masurate de mai multe ONG-uri. Anul trecut, Institutul de Politici Publice a realizat un studiu care arata ca aproape jumatate din cei peste 70 000 de copiii cu dizabilitati din Romania nu sunt inclusi in nicio forma de invatamant.

Ministerul Educatiei nu detine date privind numarul copiilor romi din scoli speciale, numarul copiilor proveniti din sistemul de protectie a copilului aflati in scoli speciale, nu stie cati copii s-au transferat din scoli de masa in scoli speciale.

 La capatul rabdarii 

Numai ca, in cazurile copiilor pe care statul ii are in grija, nu exista fatalitate, ci matematica. Probabilitatea ca viata unui copil, crescut si educat de sistem, sa fie o viata ratata este extrem de mare, iar cei care se salveaza, asemenea lui Ionut Ursu, voluntarul evadat, sunt doar exceptii care confirma regula.

Vasile Porumbaru plange in cladirea mica din spatele Inspectoratului Scolar Prahova si-si sterge ochii cu dosul palmei, ca un copil. E om in toata firea, director al Asociatiei Viitorul Tinerilor, dar se gandeste cu groaza la ziua de maine, a lui si a altor peste 20 de tineri pe care ii are in organizatie. Sunt toti copii ai sistemului, cazati din mila statului, temporar, prin camere de camin pe care nu le vrea nimeni.

Sunt cei pe care nici Asistenta Sociala nu-i mai vrea, nici alte ONG-uri nu-si mai bat capul cu salvarea lor. Ca nu mai au ce salva. Sunt tineri care parasit centrele chiar in urma cu zece ani si tot n-au reusit sa-si gaseasca un rost in viata. “Plang cand vad oameni care traiesc pe strazi. Mi-e teama si mie sa n-ajung ca ei, cersetorul de maine”, spune ditamai directorul de asociatie (foto, stanga).

“Ma lupt si ma tot lupt, dar am ajuns la capatul rabdarii. Le explic tuturor celor responsabili ca faptul ca ne dau camerele alea de camin e un ajutor pentru orfanii statului. E inadmisibil sa-i lasam sa ajunga pe strada, in puscarii, victime ale traficului de persoane. M-am saturat”, spune exasperat, in sediul organizatiei.

Nu, n-a fost ironic cand si-a numit ONG-ul Viitorul Tinerilor, pe vremea aceea inca mai avea un fir de speranta ca astfel de oameni pot avea un viitor.

 Renegatii 

“Revocatii”, cum se numesc tinerii iesiti din centre de plasament in limbaj institutional, sunt stigmatizati pe viata. Iar, daca mai au si diploma de scoala speciala, asa cum au majoritatea din cei sprijiniti de asociatie, mai coboara o treapta pe scara sociala. “Nu se uita la tine niciun angajator, iti pun imediat eticheta de nebun si hartia aia, cica diploma de studii, nu are nicio valoare. Mai mult, te discrediteaza si te discrimineaza pe viata”, spune fara ocolisuri Vasile Porumbaru.

“Uite un exemplu. Bietul om a facut niste cursuri de tamplar la un alt ONG, sa nu mai scrie acolo ca e de la scoala speciala si se recomanda doar cu specializarea asta”, arata rasfoind un dosar.

Vasile a adunat in jurul lui copiii ejectati de sistem, impinsi cinic catre ratare, din comoditate si din nepasare. In covarsitoare majoritate, produsul scolilor speciale, cei crescuti ca niste plante chinuite in sere, fara sa aiba habar cum se vor descurca in lumea de-afara, mimand educatia, mimand viata.

Florin, de exemplu, are 31 de ani si a crescut in leaganul de copii de la varsta de trei luni. “Eu merg cu un picior, mai sar asa, ca m-au dat baietii mai mari in leagan si mi-au pus gipsul tarziu. M-au nenorocit. Dar sunt intreg la minte. Ca sa mai raman in sistem am ramas doi ani repetent, ce sa fac? N-aveam unde sa ma duc.”

Si asa a ajuns la scoala speciala de la Breaza, Prahova, unde a invatat vreme de zece ani, de cand avea 10 ani, pana la 20. A iesit din sistemul de protectie cu cativa bani in buzunar si o hartie pe care scrie ca e specialist in cultura plantelor.

“Stiti cum ma vad angajatorii? Sunt invizibil! Daca macar nu scria ca am scoala speciala, poate as fi avut mai multe sanse, asa, imi tot zic, va mai chemam noi… Cand vad diploma, observ niste gesturi la ei. Asa ca-i intreb: doamna, spuneti-mi in fata, am vreo sansa, sa nu stau sa sper? Si-mi spuneau clar, nu!”. Tanarul traieste din penisa de handicap si din muncile pe care le face la o frizerie din Ploiesti.

La fel si Daniel, un tanar de 32 de ani, care poarta o geanta mare plina cu plicuri, are ochi transparenti si zambet de copil ce contrasteaza puternic cu crestetul chel. Pe el l-a adus mama la centrul din Breaza cand avea 6 ani, altfel povestea lui e identica cu a celorlalti.

Pentru ca facea “crize”, adica se enerva, i s-a spus ca are probleme cu capul si i s-a pus diagnosticul “tulburari socio-adaptative si de comportament.” I s-au dat medicamente si a fost orientat la scoala speciala. Case closed.

“De cand am iesit din sistem n-am mai facut crize. Nici medicamente nu mai iau. I-am zis medicului meu sa-mi schimbe diagnosticul, ca sunt bine, dar a zis ca nu se poate. Ca de insanatosit m-am insanatosit, dar daca asta am de mic, asta ramane.”

Daniel a reusit sa-si gaseasca singur servicu, de trei ani este curier. “M-au respins la multe alte firme dupa ce au vazut diploma. Aia a fost. Daca nu reuseam sa ma angajez, nu stiu ce-as fi facut…,” clatina din cap ganditor. In ochii celorlalti din asociatie, el a reusit.

 Epilog 

N-o sa stim niciodata cati copii si-au ratat viata in sistem si din cauza lui, irosindu-si potentialul in institutii de invatamant nepotrivite.

Nu exista date relevante care sa arate cati de Ionut Ursu, voluntarul orfan care a terminat pana la urma facultatea, au renuntat sa lupte pentru drepturile lor si au pierdut definitiv.

Nu exista cifre pentru a arata cati parinti, asemenea Marianei Stefan, se zbat pentru ca drepturile copiilor lor sa fie respectate.

Nu s-a facut nicio statistica reala privind specialistii care, din comoditate, trimit de-a valma copii in invatamantul special.

N-a luat nimeni dosar cu dosar din scolile speciale sa verifice daca diagnosticele din hartii corespund copiilor in carne si oase.

Pentru ca nimeni niciodata n-a privit mai sus de eticheta de “copil special”, ca sa merite efortul.

*** Acest proiect, selectat in urma unui concurs, a fost realizat in cadrul Burselor Superscrieri/BRD pe tema “educatie”. Programul de burse – un parteneriat intre Fundatia Friends For Friends (FFFF.ro) si BRD-Groupe Societe Generale – a oferit pentru al doilea an consecutiv sprijin financiar si profesional autorilor care vor sa realizeze materiale jurnalistice complexe, de profunzime, pe teme de interes public. Alaturi de competitia anuala Premiile Superscrieri, seminariile de bune practici si masterclass-uri, programul de burse e parte integranta din Superscrieri – o initiativa FFFF care promoveaza, din 2011, jurnalismul narativ si scrierea creativa de non-fictiune in Romania.