Poetul Dan Sociu a refuzat saptamana trecuta un premiu de 3.000 de lei acordat de ICR pentru volumul „Vino cu mine stiu exact unde mergem”. E poate cel mai important nu spus la acest inceput de an.
Sociu recunoaste ca i-ar fi prins bine banii – cui nu i-ar fi prins? – , dar ca nu ii poate accepta pentru ca vin de la o institutie a unui „guvern prea scarbos, care nu respecta contractele cu noi, e compus din mincinosi patologici, a incalcat toate promisiunile si doctrina social-democrata, a batut si hartuit tarani si protestatari, dispretuieste saracii, e arogant si unsuros, crede ca poate face ce vrea din legi si altele, dupa cum le stim”.
Refuzul poetului nu va darama guvernul, nici nu va schimba conducerea ICR. Ii va dezamagi poate pe membrii juriului care au ales volumul respectiv de poezii cartea anului 2013. Li se va parea, poate, unora un fel de fudulie sau vreo aroganta de scriitor. Refuzul lui Dan Sociu nu pare, insa, nimic din toate acestea.
E o forma de protest fata de metodele, deciziile si consecintele actualei guvernari. Poate si un semn de sanatate intr-o societate invatata sa spuna mereu „da”. Ori un mesaj de solidaritate cu toti cei care s-au impotrivit intr-un fel sau altul politicilor guvernului Ponta.
Uneori, nu e nevoie decat de un semn ca nu esti singur. Daca simtiti sa fiti alaturi de Sociu, sprijiniti-i munca si cititi volumul „Vino cu mine, stiu exact unde mergem”. Si, daca ati ratat la momentul respectiv, lecturati interviul acordat de Sociu, acum aproape doi ani, pentru Dela0.ro.
Iata si alte lucruri pe care nu le putem lasa in urma din saptamana trecuta.
Ce nu poate lasa in urma Oana Dan
-
Bunici si bucatarii
-
Simone de Beauvoir
In zece citate aniversare adunate de The Guardian.
-
Cochetaria unei octogenare
„Vorbesc singura, traiesc singura, iubesc singura”. Cel mai frumos mesaj aniversar al celei mai frumoase octogenare din Romania, Nora Iuga.
Ce nu poate lasa in urma Iulian Andrei
-
Geo, cu o viteza de patru metri pe secunda
Am descoperit, intr-o biblioteca din nordul Moldovei, exceptionalul volum “Clasa muncitoare in literatura”, antologie de texte din literatura romana, prefata si selectie de Elena Zaharia Filipas, publicat la Editura Ion Creanga din Bucuresti, in anul 1981. Si in aceasta carte din colectia “Biblioteca scolarului” e un fragment dintr-un reportaj publicat de Geo Bogza, la 1945-1946, intitulat “Oameni si carbuni din Valea Jiului”.
Am fost de curand, la aproape saptezeci de ani dupa Geo, in Vale, am mai citit cate ceva despre mineri, si pot sa spun si sa scriu cu mana pe inima ca n-am intalnit nimic mai la obiect decat acest Bogza care n-avea nici patruzeci de ani cand nota cum se trezesc minerii in zori, in cel mai liric fragment din istoria gazetariei romanesti.
Cele cateva pagini reunite in “Clasa muncitoare in literatura” – un reportaj, dar si o capodopera – se termina asa: „E sase dimineata si e parca mai intuneric si mai frig decat la patru, dar ceea ce se petrece afara putin mai intereseaza , fiindca prin gaura adanca a puturilor, ascensoarele au inceput sa coboare oamenii in fundul pamantului, cu o viteza de patru metri pe secunda”.
Recomandat si de Oana Dan saptamana trecuta, perfect justificat, acest film cu un tip care a cantat intr-un bar inaintea lui Bob Dylan este tot ce a dat mai bun, la zi, cinema-ul american. Merg mai departe si il declar – in cinema-ul personal – cel mai bun film american din ultimul cincinal. E dreptul meu, daca nu chiar datoria mea.
Acest Inside Llewyn Davis al fratilor Coen are tot: salveaza un ratat, deci, cum stim din Biblie, toti ratatii lumii, il justifica, ii da dreptate, fara sa faca din el un Don Quijote. In filmul acesta, apar benzinariile specifice Coenilor, benzinariile in care te astepti sa fii omorat, dar nu esti, in filmul acesta, un om merge ca Chaplin, doar ca prin zapada, iar o pisica portocalie sau poate ca doua pisici portocalii se uita la tine ingrozitor de omeneste.
Inside Llewyn Davis arata, in clar, ca toate marile opere de arta, ca destinul este – in general – un accident.
Ce nu poate lasa in urma Vlad Stoicescu
-
Povestea din spatele povestii
E mare agitatie in jurul super-productiei “The Wolf of Wall Street”, cu Martin Scorsese si Leonardo DiCaprio in rolul catalizatorilor. Filmul? L-am vazut: un Goodfellas modern fara Robert de Niro, dar mai ales fara Ray Liotta. Bun, “entertaining” cum se zice astazi, dar atat. Nu va face istorie cinematografica, desi povestea care l-a inspirat e cu adevarat de scenariu Hollywood-ian. Un rezumat, AICI.
-
“Domnul O.”
In septembrie 2013, cand cea mai mare companie de telecomunicatii din Romania dadea afara, cu mana unui executor judecatoresc, un jurnalist, putini si-au retinut satisfactia inaintea deciziei. Adevarul e ca nu prea iti da mana sa-l aperi pe Horia Ivanovici nici macar atunci cand conglomeratul media care l-a angajat in prima instanta ii limiteaza libertatea de actiune profesionala.
Sunt prea multi Horia Ivanovici in presa romana care, batandu-si joc ani la rand de standardele meseriei, au ajuns intr-un punct mort, pierzandu-si orice drept de a mai fi compatimiti si sprijiniti. O despartire produsa printr-o executie, oricat de dreapta la prima vedere, ascunde, insa, mult mai mult decat mizele si deciziile editoriale pe care se fondeaza orice afacere de presa. Ascunde o filosofie a metodei care se rasfrange, mai devreme sau mai tarziu, asupra tuturor.
“Lumea noua din media”, a descris situatia Catalin Tolontan, in toamna anului trecut, anticipand efectele pe termen mediu si lung ale felului in care RCS&RDS hotarase sa se descotoroseasca de serviciile lui Ivanovici. Putem la fel de bine sa scriem “deserviciile”, dar riscam sa ratam esentialul: nu despre calitatea umana ori profesionala e vorba atunci cand un ziarist – oricare ar fi el – e concediat reprosandu-i-se comentarii si opinii.
Daca Martin Luther King nu gresea spunand ca o nedreptate intr-un loc este o nedreptate pretutindeni, atunci si o nedreptate produsa unuia are potentialul de a deveni o nedreptate facuta tuturor. Lucrurile poate nu sunt atat de evidente cand reputatia proasta ajunge sa justifice orice porcarie. Asa a fost in cazul lui Ivanovici: unui individ care si-a construit cariera numai cu mortarul controversei nu-i mai acorzi prezumtia dreptatii cand iesirea sa din scena se produce printr-o alta controversa.
Intr-o institutie media, insa, un document de concediere care respira cenzura prin toti porii – un document care, precum in cazul Ivanovici, reproseaza ziaristului, negru pe alb, ca si-a facut treaba – nu e un act singular. E mai mult decat atat: tradeaza o cultura a cenzurii.
“Ca orice lume proaspata, noua planeta media nu se misca liniar. RCS&RDS detine un post de stiri, Digi24, care este, dupa mai toate opiniile neutre, cel mai echilibrat si rezonabil dintre canalele de stiri generaliste din Romania. Dar nu cumva asta este posibil pentru ca trustul a importat, fara sa-si dea seama, cultura jurnalistica a sutelor de oameni pe care i-a angajat relativ de curand?”, scria acelasi Tolontan. Si continua: “Vom vedea care este timpul de injumatatire a principiilor”.
Istoria, iata, are un simt al ironiei care uneori o ia pe repede-inainte, tinand mortis sa demonstreze ca o dreptate facuta cu mijloace nedrepte se poate transforma oricand intr-o nedreptate facuta cu mijloace aparent drepte.
Pe 8 ianuarie 2014, la nici patru luni distanta de la momentul demiterii lui Ivanovici, detaliile unei alte intamplari din bucataria RCS&RDS au iesit la suprafata. Valeria Dorneanu, sefa Politicului de la Digi 24, s-a despartit la inceputul acestui an de postul de stiri. “Despartit” este un eufemism care mai fardeaza ceva din demnitatea tot mai difuza a celui mai “echilibrat si rezonabil dintre canalele de stiri”. Nu e o ironie mascata: la postul din Soseaua Panduri chiar s-au facut si se fac inca productii editoriale rezonabile, fara marea de galben si rosu care insoteste breaking news-uri inutile sau pur si simplu inventate.
Dar o televiziune si, mai departe, orice organ de presa, nu e doar suma imaginilor sale, ci si a optiunilor, metodelor si interpretarilor sale, lucruri care tin in ultima instanta de oamenii sai. Oameni care, precum in cazul Digi, importa odata cu venirea lor un anumit tipar de cultura jurnalistica. Sau il exporta, plecand.
Valeria Dorneanu n-a plecat, insa, pur si simplu. Intr-o formula plastica, “i-a fost expirat contractul”. Detaliile sunt de gasit pe mai toate site-urile de media, dar si pe Hotnews, unde stirea a facut ceva valva, strangand mai bine de 14000 de vizualizari in nici 24 de ore.
E foarte probabil ca putini dintre cei care au citit-o sa stie, cu precizie, cine e Valeria Dorneanu. Oamenii se simt insa legitim indreptatiti sa afle ce se intampla intr-o televiziune careia i-au acordat prezumtia de echidistanta si de la care se asteapta sa li se intoarca increderea sub forma obligatiilor sociale ale jurnalismului. Sunt vorbe mari, dar lucrurile stau chiar asa.
Cand RCS&RDS l-a concediat fara recurs pe Horia Ivanovici, putini au vazut reversul medaliei. Compania, un adevarat colos comercial cu aproape noua mii de angajati si o cifra de afaceri in 2012 de peste doua miliarde de lei noi, isi incalcase prima obligatie: aceea de a stimula si proteja actul jurnalistic. S-ar putea spune, fara a gresi, ca o facuse inca din momentul in care il angajase pe Ivanovici, dar toate nuantele acestea nu fac decat sa justifice actul de cenzura de la despartire.
“Cand redactiile sunt tot mai putin numeroase si entuziasmul lor de a-si apara regulile scade proportional cu speranta, reprosurile sosesc prin plicul cu antetul companiei de media, redactate de propriul patron al unui viitor strain pentru tot mai multi dintre jurnalisti”, nota in toamna lui 2013 Tolontan. Anticipa doar pe sfert: timpul de injumatatire a principiilor a venit repede si in Digi 24, dar fara niciun plic si fara semnatura patronului, ci printr-un sms anuntand sec despartirea.
In sumar: sefei de la Politicul Digi i se propusese la mijlocul lui decembrie 2013 transferul pe o pozitie de senior-editor, motivandu-i-se ca de acolo isi poate folosi intreaga experienta si expertiza pentru a ajuta la dezvoltarea statiei; i se daduse timp de gandire pana la mijlocul lui ianuarie 2014, nu inainte ca managementul postului sa-i administreze cand laude, cand reprosuri, pe principiul revigorant al dusurilor scotiene; in fine, pe 31 decembrie 2013, Valeria Dorneanu a fost anuntata printr-un sms ca de a doua zi ii inceteaza contractul, totul fiind pus pe seama unei neintelegeri: chipurile, angajatul ar fi trebuit sa se ocupe de demersurile prelungirii colaborarii, desi nimeni nu ii pusese in vedere asta.
“Hartiile de prelungire vin la semnat intre 20 si 24 ale lunii, daca trece acest termen e clar ca veti ramane pe dinafara si veti afla in ultimul moment. Nu toti veti avea onoarea unui SMS. Unii ati putea pati ca fata care a mai lucrat o saptamana, pentru ca nu a anuntat-o nimeni, iar decizia scrisa a venit prin posta, intr-o zi in care era la lucru”, noteaza Valeria Dorneanu in emailul de despartire trimis redactiei Digi si facut public ieri.
Din nou, “scrisoare de despartire” e doar un eufemism care mascheaza ceea ce e, de fapt, un mic manual de supravietuire in jungla metodelor instituite in lumea noua din media. E o lume care functioneaza dupa stampile dreptunghiulare dand greutate oficiala deciziilor arbitrare si, intr-un fel, chiar actului care deconstruieste relatia invizibila dintre public si servitorii interesului sau.
Valeria Dorneanu arunca o fraza cu bataie lunga in misiva sa, scriind ca managementul editorial de la Digi 24 se simte puternic “pentru ca e in grupul de dialog social al Domnului O.”. Pana si “domnul O.” ar putea fi doar un eufemism, desi el ia forma concreta a celui care gestioneaza din fotoliul directorului general destinele navei amiral RCS & RDS, companie de telecomunicatii cu tot mai multe afaceri in zona producatorilor de continut jurnalistic.
Alexandru Oprea, caci despre el este vorba, n-are niciun fel de atributii editoriale, dar – precum in cazul lui Horia Ivanovici – ceea ce intuim e reasezarea diseminarii jurnalistice in matca intereselor comerciale. Ori, in formula lui Tolontan, modificarea cinica a geometriei stirilor nu doar in absenta, ci mai ales in sfidarea asumata, pe fata, a rigorilor si standardelor meseriei pe care noii patroni de media tocmai s-au apucat s-o faca.
Adevarul e ca in majoritatea redactiilor din Romania exista cate un “domn O.” pe care nu echidistanta sau partizanatul jurnalistic il intereseaza, ci instituirea unor relatii de subordonare comerciala a continutului jurnalistic. Pe terenul acesta de joc, cultura si metodele vechiului jurnalism n-au nicio sansa. Nici regulile, nici interesul public nu exista, pentru ca ele se fondeaza mereu pe autoritatea stampilei.
E, desigur, dreptului oricarui producator de continut sa-si aleaga oamenii care sa-i produca si comenteze continutul. Cand o afacere de presa se face, insa, in sfidarea principiilor profesiei, insasi contractul cu publicul e sfidat si anulat, chiar daca nimeni nu anunta oficial asta.
In epoca post-presa cam asa stau lucrurile: conglomerate precum RCS&RDS isi cultiva asiduu aparenta de onorabilitate, dezonorand la nevoie jurnalistii si jurnalismul. Vorba lui Tolontan, tot intrebandu-ne cum poate supravietui presa am uitat sa intelegem ca in spatele cautarii anxioase a unor raspunsuri e o neliniste si mai mare: aceea de a afla daca o societate poate supravietui fara jurnalism.
Curand, “domnul O.” ne va rezolva toate aceste dileme.
