Sunt ani in istoria unei tari cand timpul renunta sa mai aiba rabdare si-i forteaza pe oameni sa decida, pe loc si fara recurs, ce vor sa faca in continuare cu toata viata lor.
Sunt ani care masoara nu atat distanta dintre caractere si canalii, dintre oportunisti si consecventi, dintre buni si rai, cat mai ales pe cea dintre norocosi si ghinionisti.
1916 este un astfel de an in istoria Romaniei.
E anul in care se decide intrarea in Primul Razboi Mondial alaturi de Rusia si impotriva Germaniei, dar si anul in care Bucurestiul este parasit in degringolada de toate institutiile puterii de stat si lasat sub ocupatia trupelor celui de-al Doilea Reich.
De ambele evenimente Romania contemporana isi aminteste in tuse vii, pentru ca amandoua sunt, intr-un fel sau altul, printre cauzele care aveau sa produca in 1918 halucinantul efect consemnat in manuale sub denumirea de Marea Unire.
Uluitor, sub toate aspectele, pentru cei care l-au trait, acel 1 decembrie din 1918 a functionat ca tranchilizant istoric pentru toate generatiile care au urmat.
Prima anestezie a fost suferita chiar de ghinionistul 1916, transformat – pe fondul Marii Uniri – dintr-un an al indoielilor si temerilor intr-unul al deciziilor mari, jucate cu inspiratie pe muchia ascutita a istoriei.
1916 n-a fost insa asa, la fel cum 1866 n-a venit la pachet cu o imbratisare triumfala a monarhiei la Bucuresti.
Seria editoriala “Ce facem cu Romania”, realizata de “Romania de la zero” in colaborare cu ziarul Adevarul, continua inventarul lucrurilor care ne-au divizat odata, taind suficient de adanc cat sa lase urme pana astazi.
Falia conturata in preajma Republicii de la Ploiesti e urmata de o noua fisura, fundamentala pentru a explica Romania moderna.
La Bucuresti, odata cu 1916, doua tari incepeau sa functioneze in paralel in mintile si sufletele celor insarcinati sa gestioneze Romania din realitate.
Consensul general promovat in cartile de istorie ale prezentului, cu privire la opinia publica decisa in corpore sa lupte pentru idealul unei tari reintregite, n-a existat, de fapt, niciodata.
A existat, insa, o batalie uitata in transeele pline de mituri ale istoriei. Aceasta este povestea unei opozitii care, desi a sfarsit prin a inaugura primele dezbateri publice din jurul Marii Uniri, nu a adus decat o despartire radicala: cea a Romaniei unora – germanofilii – de Romania celorlalti – germanofobii.
Rege german, influenta franceza
Viata se incapataneaza de multe ori sa fie asa si asa. La instaurarea lui Carol I, cafenelele Bucurestilor vuisera de nemultumire, vocile radicale fiind putin prietenoase ideii de a avea o dinastie germana pe malurile Dambovitei, acolo unde Franta a fost mereu iubirea care nu se uita.
Carol a venit insa sa conduca destinele unui loc pe care nu-l cunostea, a vrut de multe ori sa renunte, a trecut peste episodica Republica de la Ploiesti si peste faptul ca tocmai Ion Bratianu, care negociase urcarea sa pe tron, conspirase in vederea rasturnarii sale, a obtinut independenta micului sau regat si a invatat, poate cu mult inaintea altora, ca Romania este altfel.
Acomodarea nu l-a facut insa sa uite cine este. Iar Carol I, desi al Romaniei, a ramas toata viata un german.
Iata si Romania sa, in prag de secol XX, asadar dupa mai bine de trei decenii de monarhie si dupa o perioada de stabilitate si modernizare pe care e imposibil sa n-o asociezi cu domnia primului Hohenzollern asezat pe tron la Bucuresti:
Aseara balul Curtii. Dupa supeu, lunga intretinere cu Regele, care se retrasese spre colt pentru a putea vorbi in libertate.
Afirmatiune ca guvernul este asa de slab ca nu ai decat sa sufli pe dansul pentru a-l vedea picand. Nemultumire adanca de faptul ca influenta franceza redevine la moda, ca ofiterii se trimit iar in Franta.
‘Situatiunea mea e grea, Franta ne-a dat totdeauna cu piciorul.’
Notitele apartin Memoriilor liderului conservator Alexandru Marghiloman, sunt din ianuarie 1900 si descriu in tuse groase tara pe care Carol I urma s-o lase mostenire.
1900!, primul rege al romanilor are deja 34 de ani de domnie in spate, dar exista inca o linie invizibila care-l separa pe domnul german de ceilalti domni, cei cu joben din pravaliile Micului Paris sau cei fara, muncind pe ogoarele tarii, analfabeti si fara sperante prea mari de mai bine.
Caragiale, inca in viata, intelegea mai bine decat regele sau ca fractura nu putea fi tratata nici prin consilii, nici prin reforme, nici prin aliante de taina. Ea mergea mult mai adanc, in modul in care crescuse Romania veche pe al carui trup fusese grefata monarhia, dar al carei spirit ramasese intact.
Caragiale o va scrie mai tarziu, in 1907, deja emigrat la Berlin: cineva trebuie sa dea o lovitura de stat si sa schimbe tot pentru a indrepta relele pe care este asezata Romania.
Dramaturgul a mai trait cinci ani, pana in 1912, fara a vedea nimic din schimbarile pe care le visase. Regele Carol i-a mai supravietuit alti doi ani, nu inainte de a se asigura ca tara pe care o carmuia de 48 de ani nu va intra in Marele Razboi – inceput in iulie 1914 – impotriva patriei sale, Germania.
Fiecare cu politica lui externa
“Acesta este testamentul meu politic la care nu renunt. Nepotul meu il va urma”, indica batranul Carol in consiliul de coroana din vara acelui 1914 care a hotarat mentinerea tarii in stare de neutralitate.
Intr-un fel, regele fusese deja infrant: dorinta sa de a alatura Romania Germaniei, contra Frantei si Rusiei, nu fusese acceptata. “Ne va aduce onoare si profit”, insistase Carol in cadrul consiliului.
“Tacere generala”, surprinde Marghiloman in Memorii reactia produsa de insistenta monarhului. Astazi stim: Regele s-a inselat; poate ca dorinta sa ar fi adus onoare, profit insa nu, intrucat Romania era destinata altui traseu.
Intr-un alt fel insa, diferit de cel prin care fusese infrant, Carol I intuia deja locul neasteptat in care se aflau semintele succesului. 9 octombrie 1914, acelasi Marghiloman il viziteaza pe rege. Ultimele sale cuvinte sunt profetice: “Fiecare om politic isi creeaza dreptul de a face politica lui personala cu strainatatea. Romanii au fiecare politica lor externa”.
Ziua urmatoare, pe 10 octombrie, Carol se stingea din viata, dupa 48 de ani de domnie. Testamentul sau politic avea sa fie ignorat de succesorul Ferdinand.
Mai mult, insa, pana la intrarea in razboi alaturi de Franta si Rusia, produsa in vara lui 1916, dar mai ales dupa aceea, fiecare dintre romanii cu pozitie si relatii din tara patronata odata de Carol avea sa-si creeze propria politica externa.
DISCORDIA
“Ia-ti fiii inapoi si da-i in armata germana!”
Opozitia dintre germanofili si germanofobi e, la baza, opozitia dintre doua optiuni teritoriale pe care, pe toata durata Marelui Razboi, Romania le-a considerat ca fiind imposibil de atins in acelasi timp.
Cei care propuneau o alianta cu Germania, promovau posibilitatea recuperarii Basarabiei. Ceilalti, sustinatorii intrarii in conflict de partea Frantei si a Rusiei, aratau cu degetul spre Transilvania.
Argumentelor teritoriale li s-au adaugat, pe rand, consideratiile morale.
Unii spuneau ca e imposibil un razboi alaturi de inamicul etern, Rusia, si ca e dezonorant sa nu respecti un tratat militar la care Romania era parte (n.r. Tripla Alianta, acord semnat intre Germania, Italia, Austro-Ungaria).
Ceilalti clasau ca “razboi civil” orice incercare de a “omori romani pentru ca Austria sa faca o Bulgarie mare in paguba unei Serbii mici”.
La mijloc, insa, dincolo de pretentiile ambelor tabere, care sustineau pe diferite voci ca reprezinta adevarata opinie publica, taranii romani erau mai degraba ingroziti de perspectivele razboiului.
Adevarul? In 1914, Romania rurala – covarsitor majoritara – era profund dezinteresata de cauza Unirii. Constantin Argetoianu noteaza in memoriile sale cateva impresii din ultima campanie electorala sustinuta inainte de intrarea in razboi: “N-am putut destepta interesul taranimii pentru cauza nationala. Satele sunt indiferente si ostile razboiului, care se rezuma in doua notiuni: concentrare si rechizitii”.
Insotit de Octavian Goga, trecut din Transilvania in Vechiul Regat pentru a promova idealurile Unirii, Argetoianu intuia corect oroarea provocata de ideea de a merge pe campul de lupta, chiar si pentru cauza reintregirii Romaniei.
O generala betie a simturilor
Ramanea sa-si dispute argumentele savante legate de geopolitica si strategii militare o opinie publica extrem de restransa – evaluata de istorici la sub 10% din totalul populatiei. Dupa toate datele epocii, aceasta era preponderent francofila, deci contra Germaniei.
Situatia e descrisa de Octavian Goga in cateva insemnari din 1916. Iata, de pilda, cum arata Bucurestiul in ziua in care Consiliul de Coroana condus de Regele Ferdinand decidea intrarea Romaniei in razboi alaturi de fortele Antantei:
Am mers sa luam masa la Capsa. Aici miscare, ziaristi straini emotionati. Colonelul Thomson, atasatul militar englez, imi strange mana cu caldura. Tavernier, corespondentul de la Le Temps, ma saruta plangand.
Printre mese e o conversatie generala. Pe toti ii misca atitudinea regelui. Pavlica Bratasanu intra cu Titulescu strigand in gura mare: ‘La batranete am ajuns si eu monarhic!’
Pe strada aglomeratie. Pe fete e insufletire, dar si o linie de seriozitate. Pe la ora 5 atmosfera e mai calda. Regelui si reginei care trec in automobile li se fac ovatii calduroase. […]
Ma intorc seara la ora 10 in oras si cand intru in restaurantul Continental, publicul se ridica in picioare aplaudand frenetic.
In vremea asta se sting toate felinarele. Capitala se cufunda in intuneric, pe la miezul noptii suna goarnele vestind mobilizarea, lumea alearga pe strazi, smulge din mana agentilor afisele cu ordinul de mobilizare, palcuri canta ‘La arme’, e o generala betie a simturilor.
Octavian Goga, august 1916
Totul este pierdut
Concordia de pe strazile Capitalei e departe insa de tensiunea iscata in cercurile puterii. Sfarsitul verii lui 1916 venea cu vesti proaste pentru germanofili.
Dupa o audienta la Regele Ferdinand, Constantin Stere exclama deznadajduit: “E cu totul in mainile lui Bratianu!”. Iar cel mai respectat lider conservator in viata, P.P. Carp, ameninta: “Daca persista sa mearga cu Rusia, partidul se face antidinastic”.
“Nu se face politica mondiala cu partide”, deplangea Carp situatia, sperand intr-o iesire de ultima clipa a regelui de sub influenta liberalului Ion I.C. Bratianu.
Cu doar o zi inainte de Consiliul de Coroana din 27 august, Titu Maiorescu iesea la fel de iritat din Palatul Regal, dupa o intalnire cu Ferdinand: “Totul este pierdut. Regele i-a inselat pe toti. Isi face un titlu de glorie din sacrificiul de a-si calca cuvantul si de a uita ca e german”.
Ziua urmatoare, in Consiliu, lucrurile explodau. Relateaza Alexandru Marghiloman in memorii: Ferdinand anunta ca a decis impreuna cu Guvernul Bratianu intrarea in razboi de partea Antantei.
Carp e extrem de virulent: ‘A merge cu Rusia este a izbi in interesele tarii si in continuitatea dinastiei. Doresc sa fiti invinsi, pentru ca victoria voastra ar fi ruina tarii’.
Regele se apropie de Carp si ii reproseaza cu dulceata cuvintele spuse. Carp comite greseala sa le mentie. Bratianu ii spune: ‘Atunci ia-ti fiii inapoi si da-i in armata germana’. […]
George Diamandy exalta virtutile Regelui: ‘Si Regele Carol a facut o actiune mare: aceia de a muri!’”.
Intr-un act aproape singular in peisajul intelectual autohton, Diamandy avea sa-si rascumpere remarca impulsiva si nedreapta, mergand voluntar pe front, cu arma in mana.
Grav bolnav de inima, dramaturgul va incerca sa ajunga in Anglia spre finalul lui 1917, pentru a se trata. Cordul sau nu va rezista insa calatoriei pe mare si va ceda undeva de-a lungul rutei, in apele Marii Nordului. Potrivit obiceiului, trupul i-a fost aruncat in mare.
CUM S-A PRAPADIT TARA
“In Romania nu puteti cumpara decat escroci, escroci ordinari ca mine”
La mijlocul lui 1914, cand toata lumea isi revenea din Belle Epoque pentru a vedea realitatile monstruoase ale razboiului, gruparile liberale din Romania ramaneau mai degraba circumspecte.
Pentru Take Ionescu, starile aveau sa se succeada rapid: dupa ce sustinuse intr-o discutie privata cu Marghiloman ca ceea ce se intampla era ”sfarsitul generatiei noastre si ruina Romaniei”, Ionescu avea sa propuna conceptul de “neutralitate definitiva si loiala”, pentru a sfarsi apoi in 1916 prin sustinerea infocata a intrarii in razboi de partea Antantei.
Bratianu le-a lasat observatorilor conservatori aceeasi impresie de joc dublu: din memoriile lui Marghiloman transpare un lider liberal inclinat spre Germania la inceputul razboiului, care uluieste ulterior pe toata lumea printr-o schimbare radicala de opinie.
“A intra contra Austriei ar fi o felonie”, i-ar fi spus Bratianu liderului conservator in august 1914, asigurandu-l ca a sustinut neutralitatea doar pentru a castiga timp in vederea schimbarii opiniei publice, majoritar pro-antantista.
Marghiloman surprinde in memoriile sale situatia, imediat dupa ultimul Consiliu de Coroana al lui Carol I:
“Bucuresti. Haosul obisnuit. Argetoianu pretinde ca patriotii de la Capsa vor sa manifesteze la mine. Teodoru imi raporteaza ca Generalul Bogdan, pe terasa de la Capsa, facea trecatorilor pe o harta demonstratia succeselor franco-rusesti. Generalul Iarca continua sa dascaleasca pe fiecare ofiter in contra ungurilor”.
Cumva, Bratianu parea credibil in avantul sau pro-german. Constantin Stere il va ataca, de altfel, virulent pe liderul liberal, in ziarul “Lumina”, de-a lungul perioadei 1915-1916, acuzandu-l ca si-ar fi ascuns intentiile, de la bun inceput pro-franceze.
Si de la rusi, si de la nemti
1915 este, de altfel, un adevarat camp de batalie intre personajele din spatiul public romanesc, care incearca sa-si foloseasca pozitia si influenta pentru a determina cursul de actiune al tarii.
Deputatul Ioan D. Filitti, de pilda, critica eventuala implicare a Romaniei in razboi de partea Rusiei, sustinand ca “se intretine o psihoza in legatura cu revendicarea Transilvaniei si se uita complet de Basarabia, desi toate datele arata ca obtinerea celei din urma ar fi mult mai simpla, militar si politic”.
Filitti il acuza cu acest prilej pe Take Ionescu ca este exponentul acestei manipulari publice si ca a aservit intreaga presa in sprijinul vointei sale.
Peste trei ani, in 1918, intr-un Bucuresti care semnase deja pacea cu germanii, in vreme ce administratia exilata la Iasi parea sa-si traiasca ultimele clipe (impresie falsa, din moment ce lucrurile aveau sa se rastoarne radical spre finalul anului), era publicata brosura “Cum s-a prapadit tara”.
Teza lui Filitti era confirmata: publicatia continea acte extrase din arhivele diplomatice rusesti, care aratau cum Take Ionescu intermediase tratative intre diferite organizatii rusesti si redactii romanesti, ultimele beneficiind de sume importante de bani, mai ales dupa retragerea fortata la Iasi.
Intr-o Capitala predata total in fata Germaniei, jumatatea de adevar nu mira. Ea nu este insa suficienta pentru a intelege: gazetele ramase la Bucuresti beneficiasera de exact aceleasi favoruri financiare, din partea Berlinului.
Pilduitor e cazul lui Alexandru Bogdan-Pitesti, unul dintre cele mai controversate si pitoresti personaje ale epocii, bun prieten cu Mateiu Caragiale si Tudor Arghezi. Pitesti primise sume importante de bani de la nemti, inca din perioada in care Romania isi pastrase statutul neutru, dar folosise banii in scopuri personale, fara a lansa macar un ziar.
In consecinta, dupa ocuparea Bucurestiului la finalul lui 1916, Pitesti a fost arestat de nemti si dus la interogatoriu. Reactia sa antologica e descrisa de I.G. Duca in memoriile sale:
Domnule ofiter, sunt un escroc, dar as vrea sa stiu ce v-ati inchipuit cand ati intreprins actiunea de coruptie la noi? Ati crezut oare ca veti putea cumpara in Romania oameni cinstiti?
V-ati inselat amarnic, in aceasta tara nu puteti cumpara decat escroci, escroci ordinari ca mine.
DILEMA
Securitate sau unitate?
Inca inainte de incalcitul 1916, spatiul public romanesc se divizase cu privire la optiunile armate ale Romaniei in contextul Marelui Razboi. La inceput, inainte de a fi vorba strict de recuperarea unor teritorii, disputa dintre sustinatorii Germaniei si ceilalti a fost una de tipul “securitate nationala sau unitate nationala?”.
Primii considerau ca toate garantiile geopolitice ale Romaniei erau alaturi de Berlin. Filo-francezii credeau, insa, ca niciun sacrificiu nu e prea mare pentru a profita de sansa, oricat de mica, a eliberarii Transilvaniei.
La inceput, cota mai buna au avut germanofilii: cine sa-si imagineze ca al Doilea Reich, un colos industrial care reclamase pana la startul razboiului mai multe premii Nobel pentru stiinte decat toata lumea occidentala la un loc, putea sa piarda pe campul de lupta?
“Pana sa inceapa razboiul, toti oamenii politici romani erau germanofili”, sustine istoricul Lucian Boia, subliniind inca un lucru interesant: toate planurile de campanie ale Marelui Stat Major din 1914 erau concepute exclusiv in ipoteza unor razboaie cu Rusia sau Bulgaria.
Nimeni nu-si pusese vreodata problema la Bucuresti ca Romania s-ar putea bate cu armatele Berlinului, desi sentimentele generale in cadrul Armatei erau mai degraba filo-franceze.
Iata, de pilda, o secventa din auugust 1914 consemnata de Alexandru Marghiloman in memorii: “Printesa: ‘Ce pot povatui pe Print sa faca pentru ca sa devie popular in armata?’. Indic ca Printul are un mic avantagiu: Se crede despre el ca este mai putin partisan al Austriei ca Regele in acest moment. ‘In definitiv, eu il cred mai germanic ca Regele!’”.
Viitoarea regina Maria se insela, insa: Ferdinand urma sa ignore testamentul politic al unchiului sau si sa mearga pe mana gruparii Take Ionescu-Ion I.C. Bratianu.
PSIHANALIZA
Iluziile bucatarului lui Take Ionescu. Si un caz de ramolire
In aceasta Romanie ciudata aflata la cumpana istoriei, odata cu lumea politica, si republica literelor coboara in transeele bataliei dintre germanofili si germanofobi. Taberele se structureaza rapid.
In echipa pro-antantistilor se plaseaza Octavian Goga, Barbu Stefanescu Delavrancea, Ion Minulescu, Eugen Lovinescu, Alexandru Vlahuta, Ion Agarbiceanu sau Victor Eftimiu.
Alaturi de Germania sunt Ion Slavici, Tudor Arghezi, Gala Galaction, Garabet Ibraileanu, George Toparceanu, Alexandru Macedonski ori Duiliu Zamfirescu.
Optiunile sunt atat de diferite incat gazetele romanesti, publicate la Bucuresti si Iasi, se transforma in medii de manifestare a unor opinii violente, pline de invective si aprecieri depreciative.
Eugen Lovinescu ajunge atat de departe incat, in septembrie 1916 publica in “Revista idealista” un text in care deplange lipsa lagarelor de concentrare, utile pentru a interna populatia germana din Bucuresti.
De cealalta parte, Arghezi nu-l iarta in aprilie 1915 pe Take Ionescu, “e un maimutoi, minte ca o prostituata cu lacrimi autentice, pe obraji”, dar nici pe antantisti, “forte tampite si mocirloase”. Probabil cel mai dur se va dovedi, insa, in noiembrie 1917, cand noteaza negru pe alb in “Gazeta Bucurestilor”:
Transilvania, pe care cafenelele din Bucuresti o anexasera cu mult inainte de declansarea razboiului, nu mai ispiteste nici iluziile bucatarului domnului Take Ionescu.
Iar coroana de imparateasa, fagaduita de un sylf nefericitei regine Maria, nu mai formeaza idealul de gateala solemna decat al vreunei printese de ospiciu.
Textul acesta, printre altele, avea sa-i aduca lui Arghezi o condamnare la inchisoare dupa terminarea razboiului, in seria de procese derulata impotriva celor catalogati ca “tradatori”.
Spanzurati-l de-i misel
Nici George Cosbuc, probabil cel mai mare scriitor roman in viata la momentul izbucnirii razboiului, nu este crutat de violenta verbala a criticilor. Desi discret ca prezenta publica si putin implicat in disensiunile care au marcat perioada, Cosbuc a fost asimilat germanofililor din cauza deciziei de a ramane in Bucurestiul ocupat de nemti.
Primul care a reactionat a fost Octavian Goga, care nota in noiembrie 1916: “sta linistit ca un bacan care asteapta trupele din Brandenburg in piata teatrului. Sa fie un caz simplu de ramolire?”. Iar dupa razboi, Constantin Kiritescu avea sa scrie ca “batranetea si saracia nu-i pot ierta tradarea”.
Cosbuc nu a ramas pe deplin indiferent, alegand insa sa se rafuiasca rar in scris, si doar cu figura cea mai importanta a puterii – regele. Iata, de pilda, o fraza dintr-un text publicat in martie 1917, in “Gazeta Bucurestilor”: “Ascultare nu gasea la el decat minciuna, in cinste nu erau decat clevetirea si prostia”.
Cu adevarat virulent s-a dovedit insa poetul in notitele private, descoperite dupa moartea sa, produsa la mijlocul lui 1918 (cand Bucurestiul nu fusese, asadar, eliberat).
O strofa, datata octombrie 1916, noteaza cu referire la Ferdinand: “Spanzurati-l de-i misel/ De-i nebun, la gard cu el/ De-i ciocoi cu fumuri/ Dati-l celor lui de-un fel/ Cainilor din drumuri!”.
Este de neinteles cum a declarat Ferdinand acest razboi, prelucrat infernal de Bratianu, Take si Filipescu, dar si de Regina, Eliza Bratianu si Martha Bibescu. Razboiul asta e opera unor muieri!
Grigore Antipa
EPILOG
Razboi si pace
Privita retroactiv, Romania anilor 1917-1918 este un amestec de ura, ridicol si sansa care s-a salvat, in extremis, printr-o desfasurare exceptionala de evenimente, una ce n-a fost anticipata, cu atat mai putin provocata, de nimeni.
Intre “printesa de ospiciu” a lui Arghezi si “bacanul ramolit” al lui Goga stau sutele de mii de victime ale razboiului de pe frontul romanesc, o serie de texte si opinii caracteristice unui adevarat razboi civil, dar mai ales o mostenire grea pentru ce urma sa vina.
Romania Mare debuteaza, practic, la Bucuresti cu o mica vanatoare de vrajitoare indreptata impotriva “tradatorilor” ramasi la Bucuresti.
Marea Unire vine la pachet cu diferite comisii care ancheteaza cazuri precum cel al savantului Victor Babes, cercetat ba pentru ca semnase, ba pentru ca nu semnase un memoriu al universitarilor in 1914, cu acuzatii de oportunism si, in general, cu o lume romaneasca traumatizata si decisa sa treaca in fuga peste cauzele propriei ipocrizii.
In 1920 nu-si mai aminteste nimeni cum in vara anului 1917, chiar in pragul ofensivei germane de la Marasesti, manifeste semnate de mitropolitul Conon al Bisericii Ortodoxe Romane – ramas la Bucuresti – zburasera deasupra transeelor.
In ele, clericul BOR le cerea soldatilor romani fideli Regelui Ferdinand sa renunte la lupta si sa se intoarca acasa, pentru ca ocupatia germana este blanda si indestulatoare.
“Putregaiul bratienist”, semnalat de Alexandru Beldiman in martie 1918, a obtinut deja victoria finala, lasandu-si definitiv urma in istorie prin realizarea Marii Uniri.
Titu Maiorescu si PP Carp au disparut, luand, probabil, cu ei in mormant dezamagirea caracteristica oamenilor care aleg sa fie consecventi pana la capat, chiar si in greseli.
Printul Carol al II-lea, viitorul rege, are probleme ceva mai lumesti si toata lumea a uitat cum asistase perfect absent si indiferent la Consiliul de Coroana din 1916 care hotarase intrarea Romaniei in razboi.
Retine, cu o oarecare ironie, jurnalul lui Alexandru Marghiloman: “Printul Carol cautase sa stabileasca legenda ca el a fost in contra acestui razboi, ca s-a zbatut, gasind preparatia noastra iluzorie”.
Caracterul printului urma sa se vada peste un deceniu, la inceputul uneia dintre cele mai negre perioade din istoria Romaniei, anii ’30. Cauzele ei sunt de gasit si aici, intre acest sfarsit de Belle Epoque si inceput de Interbelic pe care romanii au inteles sa-l parcurga printr-un mic razboi civil cu efecte durabile.
Finalul nu poate fi, insa, despre invinsi, ci despre invingatori. E inceput de Romania Mare, tara unui ideal proiectat de cel putin trei generatii politice, tara care are din nou dreptul la cabarete, cafenele si burghezie nouveau-riches.
Finalul, recuperat din insemnarile lui I.G. Duca, e jumatate comedie, jumatate tragedie:
“Nu voi uita niciodata intoarcerea lui (n.r. – Ion I.C. Bratianu) de la Paris. Impreuna cu Vintila Bratianu si cu Manzescu am mers la Predeal pentru intampinarea lui. Acolo s-a coborat din tren si dupa un modest dejun in restaurantul garii ne-am urcat cu toti patru in automobile si am pornit spre Bucuresti.
Mi-a fost dat astfel sa asist la acest spectacol de neinchipuit: omul care aducea in geanta lui tratatul international care recunostea granitele Romaniei intregite, strabatand satele si orasele ca un simplu turist, fara o receptie, fara o aclamatiune, fara un arc de triumf si intrand in capitala Romaniei Mari neobservat de nimeni, ca cel din urma anonim.
El, invingatorul, se intorcea ca un invins”.
Bună lucrare, bravo
Un text lucid, într-o mare de elogii anapoda.