O nouă variantă a agentului patogen SARS-CoV-2 a început să circule prin lume. A primit numele de Omicron – iar datele preliminare indică faptul că este și mai contagioasă decât Delta, varianta dominantă astăzi în lume a virusului care determină boala COVID-19.
În esență, o versiune patogenă mai virulentă înseamnă în practică un număr mai mare de infectări comunitare, posibil mai multe cazuri severe și eventual o presiune crescută asupra capacității sistemelor sanitare de a prelua și trata pacienții cu forme moderat-grave.
Virulența exponențial crescută a variantei Omicron ar putea fi resimțită în mod special în țările care cumulează patru caracteristici fundamental nefaste: 1. un sistem sanitar fragil, cu puține capacități de terapie intensivă; 2. o populație îmbătrânită, cu multiple boli cronice netratate; 3. o rată scăzută a vaccinării anti-COVID; 4. o inabilitate guvernamentală de a formula și implementa politici publice de monitorizare și combatere a efectelor pandemiei.
România este, fără dubiu, una dintre țările care bifează aceste criterii. Și iată că, tocmai într-o societate marcată de atâtea intersecții nefericite, până și chestiunea certificatului verde (care să ateste fie vaccinarea completă, fie trecerea prin boală, fie rezultatul negativ al unui test PCR sau antigen) este intens disputată și supusă diferitelor pretenții de derogare.
Cea mai contorsionată poziție publică din acest punct de vedere pare a fi cea exprimată de cultele religioase, în special de Biserica Ortodoxă Română, care solicită: 1. să nu existe obligativitatea vaccinării sau testării slujitorilor din lăcașele de cult; 2. să nu le fie solicitat certificatul verde credincioșilor care participă fizic la slujbele religioase.
Practic, chiar în timp ce în lume se răspândește o mutație și mai contagioasă a virusului SARS-CoV-2, principalele instituții de cult din România, o țară cu spitale aflate în colaps și populație majoritar nevaccinată, le solicită guvernanților să le excepteze de la regulile generale care încearcă să limiteze efectele pandemiei.
Care sunt, de pildă, argumentele BOR? În primul rând, faptul că biserica trebuie echivalată unei farmacii sau unui spital, pentru că ea răspunde unei nevoi esențiale, vindecând sufletul de teamă de boală și de moarte. BOR uită să precizeze în acest context de ce nu susține formal vaccinarea obligatorie a propriilor slujitori, din moment ce despre certificatul verde profesional (adică necesar în mod imperativ la locul de muncă) se vorbește în cazul unor instituții esențiale precum spitalul sau școala.
Ce spune BOR e că măsurile restrictive ar trebui să o ocolească pentru că instituția de cult oferă ceva important: locuri în care omul disperat primește încurajare și solidaritate, prevenindu-se astfel căderea lui în depresie, abandon și marginalizare.
În teorie, discursul BOR e milos și mângâietor. În practică, însă, el funcționează ca o capcană, pentru că le transmite credincioșilor că nădejdea e mai puternică decât prevenția.
Nădejdea, în cazul de față, s-ar bizui pe sentimentul de curaj spiritual înaintea bolii și a morții, sentiment pe care și-l întemeiază și reconfirmă prin comuniune niște adunări compuse, în general, din NEVACCINAȚI. Realitatea e că – în vreme ce solidaritatea confesională poate fi un factor important – singura cale comunitară de a diminua posibilitatea bolii și a morții este VACCINAREA.
Practic, la intersecția acestei tensiuni fundamentale, BOR pare să mizeze mai degrabă pe ideea că purtatul măștilor chirurgicale și minima distanțare din biserici pot reprezenta mijloace eficiente de control epidemiologic. Și toate acestea în condițiile în care: 1. cei mai mulți participanți la slujbele religioase sunt persoane în vârstă, cu risc crescut de a dezvolta o formă severă a bolii în caz de infectare; 2. o parte însemnată din cei prezenți fizic la slujbe nu sunt vaccinați; 3. nu se poate asigura în mod efectiv un control al respectării regulilor în biserici.
De-a lungul pandemiei, BOR a marșat discursiv pe ideea că lăcașurile de cult ar fi locuri sigure, iar evenimentele religioase nu ar prilejui focare de răspândire a infecțiilor cu noul coronavirus. Dar, dintr-o perspectivă strict factuală, nimeni nu poate proba statistic astfel de alegații, din simplul motiv că autoritățile de sănătate publică din România s-au dovedit incapabile să realizeze anchete epidemiologice extinse.
Trasabilitatea infectărilor cu SARS-CoV-2 din România e subminată atât de starea dezastruoasă a DSP-urilor locale (direcțiile de sănătate publică), cât și de testarea limitată la nivel național. În practică, monitorizarea românească a evoluției pandemiei este mai degrabă o butaforie.
Avem, însă, măcar un caz global la care să ne raportăm pentru a înțelege cum funcționează din punct de vedere epidemiologic infectările cu noul coronavirus? Avem: acest probatoriu demonstrativ este furnizat de Coreea de Sud.
În Coreea se face anchetă epidemiologică extinsă pentru fiecare caz identificat – iar acest lucru a permis de-a lungul ultimului an și jumătate studierea efectivă a împrejurărilor comunitare în care se poate răspândi un agent patogen precum SARS-CoV-2.
Poate ați citit deja, anul trecut, despre felul în care un singur pacient (Pacientul 31) care participase la două întruniri religioase a provocat un focar cu mii de infectați. Parcurgeți această demonstrație statistică și reflectați dacă realitatea descrisă de cifre poate fi îmblânzită de dorința omenească de a vindeca sufletul de teama de boală.
Există, în ce privește cazul coreean, și o analiză statistică mai recentă, care a analizat focarele de infectare cu SARS-CoV-2 din regiunea Seul, în perioada ianuarie-septembrie 2020. Ce ne arată acest raport științific? Că aproape o treime dintre focarele de COVID-19 au apărut în lăcașuri de cult. De departe acestea au fost principalele locuri în care oamenii și-au dat unii altora boala infecțioasă, purtând-o (evident) și în afara spațiilor de cult.
În România nu dispunem și nu o să dispunem prea curând de astfel de date – dar e logic să considerăm că ceea ce este valabil pentru adunările religioase dintr-o parte a lumii poate fi valabil pentru orice adunare religioasă din orice altă parte a lumii. Această simplă constatare nu îndeamnă deloc la limitarea libertății religioase, ci la precauție și responsabilitate, în condițiile particulare ale epocii COVID.
Aceste particularități au împins mai multe state europene să condiționeze accesul în lăcașurile de cult de prezentarea certificatului verde. Condițiile specifice fiecărei membru UE pot fi consultate AICI.
Poate fi adusă în discuție, în acest context, limitarea libertății religioase? Răspunsul nu poate fi unul pozitiv decât în măsura în care nu mai reușim să facem distincția între scopul unei măsuri care vizează în mod direct discriminarea religioasă și scopul unei măsuri care, încercând să limiteze efectele excepționale ale unui pericol de sănătate publică (așa cum e o pandemie în desfășurare), aduce atingere temporară unor libertăți civile. O argumentație extinsă în acest sens poate fi parcursă AICI.
Exact în acest sens funcționează și prevederile articolului 18, paragraful 3, din Pactul internațional pentru drepturile civile și politice (parte din Carta Internațională a Drepturilor Omului).
Contrar opiniilor și solicitărilor de derogare exprimate public de cultele religioase, adevărul factual e că – în condițiile sanitare, sociale și guvernamentale ale României de astăzi – respingerea ideii certificatului verde în cazul lăcașurilor de cult poate reprezenta o cale spre îmbolnăvire, nicidecum spre vindecare.
Este normal ca o instituție de cult să le vorbească propriilor credincioși despre viața de apoi și despre alinarea pe care ea o aduce. Dar nu e normal, nici acceptabil, ca diriguitorii cultelor să îi împingă pe oameni mai aproape de boală și de moarte, cu argumentul că astfel îi vindecă de teamă.
Varianta Delta a făcut deja numeroase victime printre români – cele mai multe chiar printre cetățenii care refuzaseră să se vaccineze (inclusiv pe fondul discursurilor anti-vaccinare venite din zona cultului ortodox). Nu știm încă – ori dacă – varianta Omicron va deveni dominantă. Dar știm că mutațiile afișate de această ultimă versiune ultra-contagioasă a SARS-CoV-2 nu sunt deloc ultimele. Vom avea, foarte probabil și versiunile Pi, Ro, Sigma, Tau sau Ipsilon, pentru că așa funcționează evoluția pe pământ.
În aceste condiții, refuzând cu încăpățânare certificatul verde, Biserica Ortodoxă Română joacă la loterie viețile tuturor românilor verzi care, dându-i ascultare, îi vor călca pragul.
Iată și recomandările săptămânii.
Ce nu poate lăsa în urmă Diana Oncioiu
Gardienii Decretului
AICI.
WTA și Peng Shuai
AICI.
Ce nu poate lăsa în urmă Vlad Stoicescu
Judecata de Acum #32
Recent, a umblat vorba prin târgul nostru provincial că uneltește Uniunea Europeană să ne lase fără Crăciun. Mișeii! – noroc că s-a ridicat împotriva planului nevolnic glasul tunător al președintelui Academiei Române, Ioan-Aurel Pop.
Trăind în România, știm totuși că între glas tunător și glas turnător e doar o diferență de epocă – ba chiar că glasurile tunătoare de azi ar putea fi cele turnătoare de ieri, din îndrăgita epocă a Securității patriotice.
Și uite-așa se întâmplă că, înainte să ne răpească UE tradiția milenară a Crăciunului, ne lasă chiar statul român fără cunoașterea tradiției seculare a turnătoriei. Cum, nu știați? Tocmai a fost declarată neconstituțională o lege care permitea stabilirea calității de colaborator al Securității pentru unii cetățeni degrabă ciripitori la poliția politică.
Printre acești cetățeni găsim un alt glas tunător al tranziției noastre: guvernatorul BNR Mugur Isărescu, alintat Manole de băieții cu ochi albaștri. La pachet cu Manole, mai scapă acum de ștampila de delatori și alți cetățeni reverificați în baza legii declarate neconstituționale. Printre ei, judecători și consilieri locali, doar nu credeați că vorbim aici de agricultori și de casnice octogenare cu pensie de 400 de lei.
Ei, și uite-așa întâmpinăm noi decembrie, luna instaurării & căderii regimului comunist din România: cu o istorie recentă încă neelucidată și cu o memorie anesteziată, numai bună de dopat cu pericole imaginare.
Pentru dezmorțire, facem un pic de mișcare prin țara lui Manole, la ediția #32 a Judecății de Acum.
