Scrisoare deschisa catre tara mea

Sunt cateva lucruri ramase in urma saptamanii care a trecut ce n-ar putea fi intelese decat de aici. De pe nava aceasta numita Romania, careia ii recunoastem intr-un tarziu meritele: fara naufragiul ei constant, am fi fost, poate, altcineva. Iata la ce capat de mare ne-au fugit gandurile in ultimele sapte zile.

1

Draga Romanie,

Intr-un fel, desi ne ramai mereu datoare cu restul de normalitate, ar trebui sa-ti multumim. Poate suna ironic, nu te supara, dintre toate, tu esti cea mai frumoasa colectie de ironii!, dar fara tine n-am fi stiut ce-nseamna sa te trezesti dimineata nord si sa te culci seara sud.

Sa fii o ancora mereu in cautarea unui fund de apa, pentru ca tarmul oricum nu se vede niciodata la orizont.

Pe marea pe care te-ai ratacit tu, insa, si noi odata cu tine, e puzderie de insule. Sunt tot felul de naufragiati pe ele. Unii se mai intorc, din cand in cand, pe nava-mama, altii se pierd cu totul in hatisul vegetal.

Cateodata, galagia de pe puntea ta e atat de mare, incat ii deranjeaza pana si pe cei retrasi pe cele mai indepartate insule. Fara indoiala, ai unul dintre cele mai ciudate echipaje: nu se inteleg nici macar asupra principiilor elementare de navigatie, pe care nenumaratii aspiranti la pozitia de capitan le schimba in functie de cum bat vanturile la prora.

Desigur, n-ai salvat niciun Robinson Crusoe pana acum, dar ai produs atatia, incat oamenilor aflati la bordul tau nici macar n-ar mai trebui sa li se spuna calatori. Sunt simple corpuri plutitoare, cu mintile si sufletele fugite la capatul celalalt al marilor.

In definitiv, pe nava asta, lumea pe care spectacolul certurilor nesfarsite de pe punte n-a hipnotizat-o se bucura. Si se bucura pentru ca, oricat de plutitor ti-ar fi prezentul, geneza iti ramane ireversibila: la creatie, cineva a uitat pur si simplu sa-ti deseneze maini.

Ti-ar fi fost mult mai usor sa cotrobai printre visele noastre.

Cu simpatie si melancolie,

 

Ce nu poate lasa in urma Vlad Stoicescu

„Cateodata mi-e cam rusine ca nu sunt niciodata sigur de nimic. In fata cuiva care isi proclama certitudinile, nu prea ma simt in largul meu, sunt stingherit, sovaitor, nestatornic, inconsistent. Un turist curios si indiferent, un trecator, cineva care este si nu este. Iar pe cei care se infurie, pe patimasi, framantati, pe cei care arunca injuraturi, care urasc sau iubesc orbeste, ii privesc cu un sentiment de stupoare amestecat cu admiratie”, spune Federico Fellini in interviul acordat in 1983 lui Giovanni Grazzini.

Mai tarziu, criticul de film intreaba usor contrariat: „Nu stii sa fierbi nici macar un ou?”. Iar omul a carui opera, vorba lui Milan Kundera, a hartuit cu intrebari intreg destinul Europei, raspunde: „Odata s-a intamplat sa gatesc. Pentru vreo cincizeci de pisici care mieunau amenintator in gradina. Era iarna si numai casa noastra mai ramasese locuita. Am facut o ciorba imensa golind tot frigiderul. A fost un succes”.

Despre interviul acesta, intins pe 160 de pagini, regretatul Alex Leo Serban scrie, in prefata, jucand rolul scepticului: „Pai, sigur, cu Giulietta Masina alaturi, ce nevoie pe Federico sa fiarba oua?”.

Nu va lasati inselati, totusi, de selectia neriguroasa pe care am facut-o mai sus: interviul acesta nu este (doar) despre bucatarie, cu atat mai putin (doar) despre oua sau pisici.

„Ce sens are un ritual arhibanal de intrebari si raspunsuri?”, se intreaba Fellini undeva la inceputul dialogului. Pentru raspunsul la intrebarea aceasta va trebui sa faceti un efort.

 

Ce nu poate lasa in urma Andrei Craciun

In sapte ani de redactii vezi multe. Ii stiu: lautarii tastaturii, pretentiosi, nimeni care se cred totul, inculti cu orizontul lecturii stramt, de nu ajung nici pana la „Principele” lui Jenica Barbu, filosofi de bere la halba, gainari ai cuvintelor, plus masa de ziaristi carora le era egal daca faceau suruburi in loc de texte, cateva talente fara caracter, dame imbatabile in aforisme inutile, o mana de oameni harnici si onesti, singurii care, la rigoare, ar trai intr-o alta meserie.

Va dati seama  ca, intr-o redactie, Petre Barbu e ca un extraterestru bland, ciudat, insa magnific! Cu ochelarii lui de miop incurabil, tigarile usoare si frazele care nu stii cand s-au incheiat… E aproape miraculos ca supravietuieste intre oameni ca noi! Petre Barbu este cel mai scriitor dintre ziaristi, si daca ar trebui sa salvez un singur om de pe platforma industriala Pipera, pe Petre Barbu l-as salva. Fetele, in felul lor, il iubesc pe Pierre, pentru ca scrie sensibil si frumos, chiar daca, prea des, despre partea intunecata a vietii. „Pana la capatul liniei”, cea mai recenta dintre cartile sale, nedorita, dar magica, este cel mai bun lucru care a iesit, in ultimul timp, din paginile unui ziar. Simt ca trebuie sa reabilitez aici aceasta fraza: Petre, esti cel mai bun!

Stiu cand am inceput aceasta carte: in iunie 2008. Eram in aeroport, gata sa plec spre Zurich, am lasat-o pe o banca, pret de o cafea. Mi-au furat-o! Cine naiba fura un Andrei Makine, in 2008, in vremea cresterii economice? N-am aflat. Tineam la „Testamentul francez” fiindca il primisem cu dedicatie de la cea care mi-a vorbit prima data despre Makine, o fata de preot, pe care am iubit-o mult, intr-o simfonie de trairi pe care, la tinerete, le irosesti prea usor. Patru ani mai tarziu mi-am cumparat singur „Testamentul”, fara graba, deci, dar nu fara speranta. Am intalnit o carte adevarata, carte in toata puterea cuvantului, scrisa ruseste, desi in franceza, mare cat „Razboi si pace”!, cu pagini inubliabile despre soldati intorsi de pe front si despre trecerea de la copilarie la adolescenta. Ce inseamna sa fii rus?

„Intelegeam acum, inca destul de confuz, ce insemna asta. Sa porti in suflet toate acele fiinte desfigurate de durere, satele carbonizate, lacurile inghetate, pline de cadavre. Sa cunosti resemnarea unei turme omenesti violate de un satrap. Si dorinta  violenta de a interpreta din nou acele intamplari din trecut – pentru a extirpa din ele suferinta, nedreptatea, moartea. (…) Sa refaci Istoria. Sa purifici lumea. Sa izgonesti raul. Sa oferi adapost tuturor acelor oameni in inima ta, pentru a putea sa le dai drumul intr-o zi, intr-o lume eliberata de rau. Dar, pana atunci, sa impartasesti durerea care ii macina. Sa te urasti pentru fiecare slabiciune. Sa impingi acest angajament pana la delir, pana la lesin. Sa traiesti absolut zi de zi pe marginea prapastiei. Da, asta e Rusia.”

Dar mai este si Franta, mai ales Franta! Cine si cand a mai scris atat de departe despre Franta? Da, Andrei Makine este ultimul poet ca atunci dintre prozatorii de acum – un geniu al emotiilor gigantesti, fara limite, emotiile care nu se termina niciodata.

Cartea evreului italian Primo Levi, supravietuitor care si-a incheiat tarziu viata, cu o sinucidere onorabila, trebuie citita cand incepi sa ai inconstienta sa crezi ca nu mai poti citi nimic nou despre Holocaust. Drama ultima a Holocaustului ramane aceasta: este intotdeauna nou, la fel ca moartea. Italo Calvino: „Primo Levi este unul dintre cei mai importanti si talentati scriitori ai secolului XX”. Fireste, subscriu.

Aceasta carte a lui Cezar Paul-Badescu este categoric peste „Tineretile lui Daniel Abagiu”, despre care am scris AICI. „Luminita” are o tristete aparte care ii da sarm si il apropie pe Cezar de bunul scriitor care  va fi.

 

Ce nu poate lasa in urma Oana Dan

Un text foarte bun scris de Tim Kreider pe blogul New York Times. Toti oamenii pe care ii stie Kreider sunt ocupati, merg la munca si fac multe alte lucruri si dupa munca. Planifica programul cu zile inainte. Le planifica viata copiilor, pana cand, ocupati pana peste cap, acestia ajung seara acasa la fel de epuizati ca adultii. Nu mai exista farama de timp de pierdut. Si nici vorba de placerea vreunei trandaveli.  Una dintre concluziile lui: „Busyness serves as a kind of existential reassurance, a hedge against emptiness; obviously your life cannot possibly be silly or trivial or meaningless if you are so busy, completely booked, in demand every hour of the day”.

O foarte buna colectie de articole semnate in ultimii ani de psihanalistul şi profesorul Vasile Zamfirescu care cauta sa explice care sunt sursele isteriei romanesti. Daca vreti sa intelegeti de ce aveti sefi isterici, colegi violenti, rude agresive sau de ce nu va puteti deloc bucura de viata, aici gasiti raspunsuri. Scrise spumos, ironic, dar si intr-un limbaj accesibil si plin de intertextualitati, care atesta un trecut foarte bogat in lecturi. De citit in metrou, pe canicula, cand alti calatori se iau la cearta.

1 COMENTARIU

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.