Scurta istorie a celor care nu renunta

• SUMAR. Un dosar-monstru cu 170 de petenti, care a stat pe rolul Curtii Europene a Drepturilor Omului vreme de opt ani. O decizie istorica de condamnare a Federatiei Ruse pentru incalcarea dreptului la educatie al celor care doresc sa studieze in limba romana, cu grafie latina, peste Nistru. Doua republici, una complet lipsita de statut legal pe scena internationala, aflate in conflict de 20 de ani. Un mediator, Moscova, care a jucat prea multa vreme rolul arbitrului impartial, desi toate evidentele indica implicarea activa. Peste toate variabilele si calculele politice, destinele a mii de familii surprinse de istorie in locul nepotrivit. In dialogul inflamat care se poarta fara succes intre actori, capacitatea de a separa realitatea de minciuna s-a evaporat aproape cu totul. Iar de fiecare data, vocile romanesti din Transnistria au fost ignorate, desi spun un adevar simplu: ca vor sa-si pastreze limba materna si ca, in definitiv, patria e suma cuvintelor pe care oamenii sunt fortati sa le pastreze in cerul gurii, nespuse. Am vrea sa scriem ca Dela0.ro spune o poveste despre indignare, neputinta si rezistenta oarba. Randurile care urmeaza nu sunt insa asta. Ele descriu doar o realitate cu prea multe resturi. O realitate in care, inainte de a se trai, se supravietuieste.

“Dumneavoastra faceti istorie”, sovaie reporterul de la Bucuresti. Vocea lui Alexei Catan, aspra si trista, calatoreste cu viteza pe firul telefonic: “Stiti … indiferenta este cea mai grea. Imi e teama ca si acum se va vorbi o saptamana, doua, trei, dar pe urma se va uita iar de noi”.

Nu e nevoie sa te simti fiu al bravilor soldati, precum in versurile hip-hopper-ului Nimeni Altu’, si sa-ti doresti “sa ne tinem de mana pentru ca toti suntem la fel si-avem limba romana”, chiar nu e nevoie de asta pentru ca inima si cuvintele sa ti se stranga in cerul gurii in secundele in care stai in receptor si astepti ca de la celalalt capat sa ti se raspunda.

Nu e nevoie sa-ti mangai durerea in romaneste sau sa-ti preschimbi bucuria in cant, in aceeasi limba, precum poetul basarabean Grigore Vieru, pentru ca vocile de dincolo, traversand distanta dintre Bucuresti si teritoriile transnistrene, sa te faca sa taci cu un amestec de indignare si neputinta.

Nu e nevoie de nimic din toate acestea – nici de nationalism militant, nici de sentimentalism liric – pentru a intelege ca inainte de a fi, precum la Emir Kusturica, colectia de fotografii a fotbalistilor din echipa nationala, patria este limba. Iar uneori, patria asta doare, pentru ca ea nu mai e facuta din granite si treceri de frontiera, ci din limba prizoniera in cerul gurii – ca atunci cand iti faci cruce fara sa te vada nimeni.

Numele lui Alexei Catan e vizibil intre cele 170 care au decis acum opt ani de zile sesizarea Curtii Europene a Drepturilor Omului cu privire la abuzurile flagrante comise de administratia de la Tiraspol in cazul scolilor cu predare in limba romana din Transnistria.

Dosarul constituit se cheama chiar asa, “Catan si altii impotriva Moldovei si Rusiei”, are petenti din Ribnita, Grigoriopol si Tighina si s-a soldat pe 19 octombrie cu un verdict favorabil reclamantilor. Unii i-au spus „istoric”. Realitatea din teren e insa ceva mai nuantata si refuza, de multe ori, sa primeasca epitete bombastice.

Potrivit deciziei Curtii de la Strasbourg, Rusia este acum obligata sa plateasca persoanelor implicate daune morale in cuantum total de peste un milion de euro, rechizitoriul retinand in sarcina sa “sprijinul continuu de natura militara, economica si politica” acordat regimului separatist de la Tiraspol.

Verdictul CEDO reia un argument vehiculat pentru prima oara, tot la Strasbourg, in vara lui 2004, intr-un dosar care opunea Moscovei celebrul “Grup Ilascu”: Rusia “detine control efectiv asupra Republicii moldovenesti nistrene” si este, prin urmare, “responsabila de violarea drepturilor reclamantilor”.

Interzicerea alfabetului latin in Transnistria si masurile ulterioare intreprinse pentru implementarea acestei decizii (masuri care au culminat in 2004 cu o adevarata revolutie a uniformelor transnistrene impotriva institutiilor de invatamant cu predare in limba romana) sunt imputabile Rusiei, in conditiile in care, scriu judecatorii CEDO, Republica moldoveneasca nistreana “n-ar fi supravietuit fara sprijinul sau”.

Republica moldoveneasca nistreana (RMN), o entitate separatista nerecunoscuta pe scena internationala care s-a rupt de Moldova in toamna lui 1990, a adoptat “Legea cu privire la functionarea limbilor” in septembrie 1992, impunand obligativitatea scrierii chirilice, in detrimentul celei latine. Doi ani mai tarziu, administratorii de la Tiraspol au hotarat interzicerea alfabetului latin in scoli si au solicitat unitatilor de invatamant sa adopte programa scolara aprobata de ministerul de profil al RMN.

Cele opt licee cu predare in limba romana de pe teritoriul Transnistriei au refuzat – la solicitarea parintilor si a profesorilor – sa respecte deciziile Tiraspolului, continuand sa functioneze in subordinea ministerului de la Chisinau, conform programei acestuia.

In fata alternativei de a studia in scoli moldovenesti cu predare a limbii romane utilizand alfabetul chirilic, sute de familii din teritoriul separatist au ales o confruntare directa cu regimul de la Tiraspol.

 

Napoleon spunea ca istoria este un conglomerat de minciuni asupra carora oamenii au cazut de acord. Daca e asa, romanii din Transnistria mai au de asteptat, pana se pun de acord administratiile de la Tiraspol si Chisinau, plus Rusia, necrutatoarea Rusie, cu amandoua. In dialogul inflamat care se poarta de douazeci de ani, fara succes, intre acesti trei actori, capacitatea de a separa realitatea de minciuna s-a evaporat aproape cu totul. Iar de fiecare data, vocile romanesti din Transnistria au fost ignorate, desi spun un adevar mic si simplu: ca vor sa-si pastreze limba materna si ca, uneori, patria e si suma cuvintelor pe care oamenii sunt fortati sa le pastreze in cerul gurii, nespuse.

“N-ar trebui sa-mi fie frica sa vorbesc limba romana, pentru ca n-am furat de la nimeni cuvinte”, scrie pe blogul personal Elena Padurean, fosta eleva a singurului liceu cu predare in limba romana din Tiraspol. Sunt opt institutii de invatamant similare in teritoriul controlat de fortele transnistrene separatiste, toate subordonate formal ministerului Educatiei de la Chisinau pentru ca altfel ar fi fortate de lege sa utilizeze doar grafia chirilica. Aproape 5000 de elevi le frecventau acum mai putin de un deceniu, insa cifrele scad cu fiecare an care trece peste malurile ostile ale Nistrului. In prezent mai sunt in jur de 2000.

In 2004, dupa o serie sustinuta de violente administrative ale regimului de la Tiraspol impotriva scolilor romanesti, violente soldate cu ocuparea sediilor institutiilor si confiscarea manualelor si a materialelor de studiu, patru dosare au ajuns pe masa judecatorilor de la Strasbourg. Trei dintre acestea, reunite ulterior sub titulatura “Catan si altii”, au fost reprezentate de juristii Asociatiei Promo Lex din Chisinau. Un al patrulea asteapta inca pe rol la CEDO si vizeaza situatia copiilor de la orfelinatul cu predare in grafie latina din Tighina.

Cazul liceului Lucian Blaga din Tiraspol, poate cel mai dramatic dintre toate, n-a mai ajuns niciodata in atentia Curtii. Dosarul, plecat pe filiera juristilor de la Comitetul Helsinki, s-a impotmolit undeva pe traseu, in mlastina unei decizii administrative soldate cu demiterea avocatului care se ocupa de speta si ratacirea actelor.

Constatarea Raisei Padurean, director adjunct al liceului din Tiraspol, e un amestec de amaraciune si resemnare: „Ne-au dus de nas de la bun inceput. Sunt acte pe care le-am  dat in original si pe care nu o sa le mai vedem vreodata. Am ajuns la gandul ca totul e facut la comanda. Nu se putea sa nu se gaseasca cineva care sa ne reprezinte in proces”.

Padurean a fost arestata in vara lui 2004, chiar in fata scolii, si amenintata de fortele de ordine separatiste, luni la rand, sa renunte. Ea preda la liceul din Tiraspol limba si literatura rusa. O face, insa, folosind alfabetul latin.

„Au fost amenintati parinti. Veneau noaptea pe la usile noastre si ne spuneau sa ne transferam copiii de la scoala romana la scoli cu predare in limba rusa. Ne amenintau ca daca nu ne supunem vom fi decazuti din drepturi ca parinti. Si in unele cazuri, asa a fost”

Raisa Padurean

„Stiu parinti care si-au retras copiii de la scolile romanesti, pentru ca au fost amenintati ca vor ramane fara locuri de munca. Eu, spre exemplu, daca imi pierd locul de munca, nu mai pot lucra in alte parte cu cartea mea de munca pe care scrie scoala romaneasca”

 

In vara aceea, pe Andrei, baiatul Raisei Padurean, militienii regimului separatist l-au saltat literalmente din strada. Era in fata blocului cu niste prieteni, 10 seara, o masina s-a apropiat, uniformele au coborat in graba, i-au sucit mainile la spate si dus a fost. „La militie mi-au spus ca o sa-l invete un pic minte si o sa ii dea drumul. Ce inseamna asta? Ce fel de minte sa il invete?” s-a intrebat in seara aceea Raisa.

Avea sa afle un an mai tarziu, cand nemaiputand suporta durerea de rinichi, Andrei a acceptat sa mearga la medic si sa vorbeasca: fusese batut de militieni cu un baston de cauciuc, pentru ca refuzase sa semneze o coala alba de hartie.

„Dupa ce l-am luat de la sectie a stat trei zile nemiscat, nu voia sa manance, sa bea apa, nu vorbea. Abia dupa ce a terminat armata si l-am dus la medic, mi-a povestit ca il amenintase militia: daca spune cuiva ca a fost batut ii vor fi omorate mama si sora”, rememoreaza Raisa Padurean.

La liceul Lucian Blaga din Tiraspol mai invata in prezent aproximativ 200 de elevi si nu foarte multe s-au schimbat de la evenimentele din vara lui 2004. Anul trecut, institutia a fost inconjurata cu sarma ghimpata, iar recent s-a scris in presa de la Chisinau despre cazul unui elev al scolii caruia i s-a fabricat un dosar de terorism.

 

“Toate acestea fac parte din setul de masuri pe care le ia Tiraspolul pentru a descuraja populatia sa-si dea copiii in aceste institutii, pentru a discrimina oamenii, pentru a-i umili, ca in final sa renunte la acest drept al lor. Au fost mai multe incercari de intimidare, in unele cazuri s-a reusit concedierea parintilor. De multe ori, cand sunt amenintati cu pierderea slujbei, oamenii cedeaza si isi transfera copiii la alte scoli”, descrie situatia Ion Manole, avocatul Asociatiei Promo Lex din Chisinau care a pledat, alaturi de Alexandru Postica, cauza familiilor implicate in speta “Catan si altii”.

Dosarul a reunit abuzurile semnalate de 170 de petenti in cazul liceelor “Evrika” din Ribnita, “Alexandru cel Bun” din Tighina si “Stefan cel Mare” din Grigoriopol.

La fel ca toate celelalte institutii cu predare in limba romana din Transnistria, acestea au fost supuse in 2004 unui asalt administrativ fara precedent, motivat legal prin necesitatea inregistrarii liceelor la structurile separatiste si obtinerea acreditarilor ca institutii private sau straine.

Liceele acestea nu sunt insa organisme straine, sustine Manole, ci “institutii subordonate structurilor constitutionale care doresc sa studieze conform programului constitutional”. “Daca aceste institutii ar trece sub controlul Tiraspolului, ar trebui sa accepte grafia chirilica, pentru ca in regiune asa-zisa lege interzice limba moldoveneasca cu alfabet latin”, completeaza juristul.

Tensiunea dintre “prevederile constitutionale” si “asa-zisa lege” a fost remarcata si in decizia CEDO din octombrie: desi teritoriul separatist “este recunoscut in baza dreptului international ca parte a Republicii Moldova”, Chisinaul “nu exercita un control efectiv asupra actiunilor autoritatilor RMN”.

Manole descrie mai plastic situatia: “Legile separatistilor nu pot fi atacate pentru ca ei nu exista ca entitate. Si aici e o problema foarte serioasa. Atunci cand vorbim de respectarea drepturilor omului cei din stanga Nistrului niciodata nu se tem, pentru ca exista acel fenomen al impunitatii. ‘Suntem nerecunoscuti’, spun ei, ‘nimeni nu ne poate opri, nu ne poate pedepsi in incercarile noastre de a subordona sau supune anumite categorii de persoane’. Asta fac de 20 de ani, continua in mod barbar, in mod criminal, sa incalce drepturile omului”.

Avocatul Manole vede in incompetenta autoritatilor de la Chisinau o posibila cauza pentru perpetuarea situatiei din regiune, desi verdictul CEDO a stabilit ca Moldova nu poarta responsabilitatea incalcarii drepturilor omului, chiar daca ele s-au produs intr-un teritoriu ce apartine, de jure, republicii de peste Prut.

Exemplar e cazul orasului Tighina. “Conform acordului din 1992 semnat de Boris Eltin si Mircea Snegur controlul orasului e asigurat de ambele parti. Exista un comisariat de politie si o procuratura a autoritatilor constitutionale, dar nu pot interveni din cauza incompetentei autoritatilor de la Chisinau. Pe parcursul ultimilor 20 de ani, aceste structuri constitutionale au fost reduse la tacere. Practic, nu au nicio posibilitate sa intervina in apararea drepturilor constitutionale. Orasul a fost preluat de autoritatile de la Tiraspol”, arata Manole.

“Cine ar fi in stare sa ne spuna foarte clar care sunt fortele Federatiei Ruse si care sunt cele separatiste in Transnistria? Cineva poate sa aiba acasa trei uniforme: a politiei constitutionale, a separatistilor si a armatei ruse. Eu nu exclud aceasta ipoteza, avem indicii care ne permit sa tragem astfel de concluzii. Nici nu trebuie sa mergem prea departe: vice-director al serviciilor secrete de la Tiraspol este din primavara acestui an un ofiter al agentiei rusesti de informatii, FSB”, spune Ion Manole. Si e asa, nu mergem departe: informatia e disponibila la un click distanta.

“Cei din stanga Nistrului sunt uitati de Republica Moldova”, cuvintele ies repede-repede din gura lui Alexei Mocreac, vice-director al liceului “Stefan cel Mare” din Grigoriopol, si se imprima cuminti in secventa digitalizata a reportofonului. “Uitati” – incercati sa prindeti de un colt cuvantul acesta! – pentru ca sunt vremuri complicate si pentru ca a fi roman este aici mai putin o mostenire genetica si mai mult o proba de curaj. “Au fost si zile din astea, in care am stat in arest intr-un subsol si am iesit cu mainile vinete de la catuse si paduchi”, spune Mocreac, dar indiferenta de acum doare mai mult.

Si Alexei nu crede ca e simpla incompetenta: “Daca nu stiti, e mai puternica armata de la stanga Nistrului decat cea de la Chisinau si asta ne pune in garda. Orice om are o frica de un posibil razboi. Oricand ei pot sa atace Moldova libera”.

Poate e doar inchipuire, insa Mocreac a mai vazut frontul, a stat si cu fata la un zid asteptand sa fie impuscat, intr-o zi de martie din 1990 in care innebunise primavara peste Nistru, iar asta l-a invatat ca nimic nu e intamplator aici.

Paradoxal, o confirmare vine din partea istoricului Aurelian Lavric sub forma unor intrebari cu bataie lunga: „ De ce zona nistreana se numeste ‚republica moldoveneasca’ si nu ‚rusa’? De ce, in conditiile in care niciun localnic moldovean nu face parte din guvernul de la Tiraspol, in conditiile in care acolo se afla trupe ale armatei regulate ruse, iar limba rusa este utilizata exclusiv in administratie? Nu cumva Republica moldoveneasca nistreana se numeste asa pentru ca autoritatile de la Tiraspol viseaza sa acapareze si restul teritoriului moldovenesc?”.

Alexei Mocreac mai spera, insa, ca lucrurile pot fi si altfel. „Nu vreau sa critic Rusia, dar ea rupe din noi tot ce poate. De aceea victoria de la CEDO este una dintre cele mai mari. O lume intreaga este de acum informata”, sustine el, desi se teme ca o schimbare in bine e putin probabila in timpul vietii sale.

Analistul Leonid Litra, de la Institutul pentru Dezvoltare si Initiative Sociale „Viitorul” din Chisinau, confirma indirect temerea: verdictul e important pentru Moldova, dar decizia CEDO nu va schimba realitatile din regiune.

“Problema ramane grava pentru aceste scoli pentru ca ele au devenit un instrument politic in relatiile dintre Tiraspol si Moscova, pe de o parte, si Chisinau, pe de alta parte”, indica Litra. De aceea, hotararea Curtii ridica, in mod paradoxal, probleme chiar administratiei moldovenesti, pentru ca “e foarte greu sa pui presiune (n.r. pe Republica nistreana) si in acelasi timp sa creezi masuri de intarire a increderii (n.r. in relatia cu Tiraspolul)”. “Moldova se bucura de acest rezultat, dar nu vor exploata acest moment foarte mult cat timp va continua programul de masuri de promovare a increderii”, crede expertul IDIS.

Cercul pesimismului se inchide de unde a plecat, in Ribnita, la Alexei Catan, barbatul al carui nume a ajuns sa rezume lupta vorbitorilor de limba romana din Transnistria pentru respectarea drepturilor la educatie si identitate. Si cercul se inchide asa: „Nu prea cred ca Federatia Rusa va plati acesti bani si nici nu cred ca situatia in care ne aflam noi sa se schimbe in bine. Si chiar daca plateste Rusia, asta nu rezolva problema”.

In 2004, cand a pornit batalia juridica, erau cam 800 de elevi la liceul Evrica din Ribnita. Astazi, abia daca mai sunt 200, iar migratia spre scolile cu predare in rusa e ca o rana sangeranda pe trupul unui bolnav de hemofilie.

 

„Ceea ce nu au putut face prin forta, atunci cand ne-au devastat si ne-au luat cu asalt sediile, o fac acum prin alte metode. Degeaba ne da Chisinaul autocare pentru elevi daca nu avem elevi”, spune Mocreac, care in 2004 a fost tinut in arest vreme de sase zile, alaturi de alte sapte persoane, pentru indrazneala de a apara liceul din Ribnita.

Amintirile acestea, ori simplul fapt ca au reusit in urma cu opt ani sa salveze de la confiscare si distrugere manualele liceului, sunt forme de a ramane in istorie ale vorbitorilor de romana din Transnistria, de a nu capitula definitiv, de a nu ceda intimidarilor, de a rezista umilintelor. Mocreac are 50 de ani, pasaport romanesc si o fiica in Statele Unite ale Americii, dar pastreaza in voce ceva simplu si categoric: „Eu nu vreau sa plec de aici. Mai sper, inca, ca se rezolva ceva. Sper sa nu fie recunoscuta vreodata Transnistria”.

Istoricul Sergiu Musteata e sceptic insa cu privire la perspectivele comunitatii romanesti din regiune: „Cei de la Tiraspol nici nu vor sa auda de identitatea romaneasca de pe malul stang al Nistrului. In manualele lor de istorie locala predomina un mesaj agresiv si violent la adresa Chisinaului si mai ales a Romaniei. In manualul pentru clasele VIII-IX este o fotografie din 1992 unde pe bordul unui autovehicul este scris ‘moarte romanilor canibali’”.

„Ma tem ca Rusia va contesta si va demonstra ca ea nu a a avut legatura directa cu acest caz, respectiv va reduce aceasta hotarare CEDO la zero, iar familiile si copiii din Transnistria se vor chinui mai departe sa lupte cu regimul separatist”, crede Musteata.

Evaluare e dura, dar dincolo de toate disperarile cei care vorbesc limba romana chiar par dispusi sa lupte cu administratia de la Tiraspol, intr-o inclestare solitara pe care e posibil s-o piarda din start. „Noi avem oleaca de istorie suferita aici, in stanga Nistrului”, spune Alexei Mocreac. „Nu am facut asta pentru bani, nici nu ne asteptam la bani”, completeaza Alexei Catan. Raisei Padurean din Tiraspol nu i-ar fi stricat insa despagubirile acordate de CEDO. „Salariile sunt foarte mici aici, daca am fi participat la proces si as fi primit bani as fi putut sa-mi fac anumite investigatii medicale de care am nevoie. Eu am fost prima data internata in spital atunci, in 2004…”.

„Nivelul de trai este foarte jos, e foarte greu sa capeti ceva aici la justa valoare”, arata si Svetlana Jitariuc, profesoara la liceul „Stefan cel Mare” din Grigoriopol care functioneaza de un deceniu „in exil”, la Dorotcaia, asezare aflata sub controlul autoritatilor constitutionale, la 17 kilometri de oras. Patru autocare inchiriate de Ministerul Educatiei de la Chisinau transporta, zilnic, copiii spre institutia de invatamant, pentru ca acestia sa aiba acces la educatie conform convingerilor parintilor.

„Trecem zilnic prin vama transnistreana. Uneori am avut probleme. Anul trecut ne-au terorizat o luna de zile in vama, ne retineau chiar si cate o ora sa verifice hartiile”, descrie situatia Jitariuc. Profesoara de educatie civica, Svetlana are 52 de ani, o fata in ultimul an de liceu, un baiat licentiat in medicina la Cluj si o parere nu prea buna despre parintii care isi retrag copiii de la scolile cu predare in romana. Pune asta pe seama „lipsei de verticalitate”.

„Eu am tinut la aceasta idee toata viata. Am muncit tot timpul pentru a reveni la grafia in limba latina. Am avut probleme, au fost si arestari, am fost huiduita. Cand ne-au inchis scoala in 2002 am ramas pe drumuri. Dar am gasit un sediu, in refugiu. Uite ca au trecut 11 ani si tot in refugiu suntem”, conchide Svetlana Jitariuc.

La momentul la care randurile acestea sunt scrise, orfelinatul cu grafie latina din Tighina, care gazduieste circa o suta de copii, asteapta inca intrarea propriului dosar pe rolul CEDO.  Cauza este sustinuta de juristii filialei Amnesty International de la Chisinau. „Decizia nu poate fi alta”, sustine Ion Manole de la Promo Lex, convins ca verdictul dat de Curtea de la Strasbourg in cazul liceelor din Ribnita, Grigoriopol si Tighina fixeaza un precedent care va urgenta toate cazurile similare.

„A fost groaznic, blocati o luna de zile, ramasi fara lumina si mancare”, rememoreaza Maria Ungureanu, directoarea internatului din Tighina, fatidicul an 2004. Prezentul nu e, insa, mai putin sumbru: „De la autoritatile locale nu primim nimic, doar persecutii si amenintari”.

„Nu cred ca petentii se supun unor riscuri suplimentare odata cu decizia CEDO. Tiraspolul incearca sa se prezinte ca un regim mai democratic, mai civilizat, nu are nevoie de o inrautatire a imaginii sale”, incearca Ion Manole sa aduca o tusa de optimism in peisajul mai degraba gri al asteptarilor de dupa verdict. „Victoria le-a redat oamenilor increderea ca au dreptate, dar si o incredere in justitia internationala. Cu un an in urma vedeam in ochii lor doar disperare”, sustine Manole.

 

Cifrele nu menajeaza, insa, pe nimeni.

Liceul Evrika din Ribnita avea, la inceputul anului scolar 2002-2003, 683 de elevi. Sase ani mai tarziu, numarul acestora se redusese la 345.

Liceul Alexandru cel Bun din Tighina incadra, la inceputul anului scolar 2002-2003, 1751 de adolescenti. In clasele anului 2008-2009 mai ramasesera 901.

Liceul Stefan cel Mare din Grigoriopol a fost frecventat, in anul 2000-2001, de 709 persoane. Opt ani mai tarziu, cifra scazuse la 169.

 

Cifrele din 2012 sunt, in cele mai optimiste cazuri, la nivelul celor din 2009. De cele mai multe ori, insa, ele au continuat sa se prabuseasca, precum in cazul liceului Evrika.

Astazi, autoritatile Republicii moldovenesti nistrene nu mai apeleaza la brutalitatea fortelor de ordine pentru a exila definitiv limba romana in gurile inclestate ale putinilor sai vorbitori de dincolo de Nistru. „Istoria ii pedepseste pe cei care intarzie”, spunea odata Mihail Gorbaciov, stapanul unui imperiu pe ruinele caruia nu s-a ridicat doar Transnistria, ci si regretul geopolitic al altui lider de la Kremlin, Vladimir Putin, de ale carui decizii depind astazi o regiune, cateva identitati si, iata!, chiar scrierea unor copii.

Consensul e departe intre cele doua maluri ale Nistrului, dar istoria nu-i mai pedepseste decat partial pe cei care asteapta prea mult. La Chisinau, cifrele acestea nu iarta nicio intarziere. La Tiraspol, ele predau lectii despre beneficiile rabdarii. Iar la Moscova, cineva trebuie sa-si fi facut calculul: pana la urma, un milion de euro nici nu e asa de mult pentru a achita disparitia lenta a vorbitorilor de limba romana de peste Nistru. Mai pot cei care nu renunta sa contrazica calculul acesta?

„Este bine stiut ca in stanga Nistrului o buna parte a tarii noastre este rupta, este jefuita continuu. Toate bisericile se inchid in limba romana, scolile se inchid in limba romana. Este un dezastru. Asa am ajuns noi, moldovenii, sa fim criminali la noi acasa”,

Alexei Mocreac, Grigoriopol

„Acum este o indiferenta totala fata de noi, parca nici nu suntem in acest oras. Daca restul copiilor din scolile ruse primesc in clasele primare mancare gratis, la scoala noastra nu se da. Parca nici nu existam aici”,

Alexei Catan, Ribnita

„Tinerii din Tiraspol pleaca si nu se mai intorc. Diplomele de la Chisinau nu sunt recunoscute aici. Nu ai unde sa gasesti de lucru. Aproape totul s-a inchis. E dureros acum ceea ce ni se intampla”,

Raisa Padurean, Tiraspol

„Odata erau vreo 5000 de elevi in scolile romanesti. In ultimii ani a scazut numarul, multi parinti isi dau copiii la scolile rusesti care folosesc curricula Rusiei, aduc manuale din Rusia. In scolile romanesti sunt manuale mai vechi, dupa programe vechi, de la Papura Voda”,

Svetlana Jitariuc, Grigoriopol