Scurta terapie a clipelor in care pierzi controlul

Ne place constanta sau cel putin asa ne place sa credem. Constanta inseamna si o anumita curgere a vietii, pe care, de multe ori, cu mare bagare de seama incercam sa o directionam intr-un sens sau altul.

Dar exact cand curgerea pare mai lina si mai asezata intervine cate un element surpriza care schimba cursul lucrurilor: uneori e o dragoste mare, alteori o intalnire menita sa remodeleze un drum profesional, poate sa fie si o moarte sau o nastere.

In astfel de momente omul devine, din nou, total dezarmat, privind cum cad unul cate unul zidurile cetatii la care lucra in ultima vreme. In astfel de momente esti derutat, sentimentele sunt confuze, nu mai stii ce e fapt si ce e gand si mai ales ce e dorinta. Ba chiar in astfel de momente dorinta pare cea mai nociva si, poate, (auto)distructiva.

Iata cateva posibile antidoturi la starea de confuzie. Si o premiera: doi dintre semnatarii rubricii recomanda acelasi lucru.

Ce nu poate lasa in urma Oana Dan

• „Amour”

Am vazut sambata seara filmul lui Haneke care a castigat, anul trecut, Palme d’Or la Cannes. Citisem mai multe cronici si mai multe reactii. Din lista mea de Facebook am aflat ca oamenii au plans, ca au fost deprimati, tristi, ca le-a distrus starea de spirit o zi intreaga si tot asa. M-am dezbracat de orice asteptare si m-am dus la film. Singura. In general nu imi place sa vorbesc dupa ce vad un film, am nevoie de timp cu mine, sa stau sa rumeg, sa ma gandesc, sa inteleg, sa fac tranzitia inapoi in viata. Iar oamenii, de cele mai multe ori, sunt foarte limbuti si convivi la finalul proiectiei.

M-am dus asadar la „Amour”. Nu m-a deprimat, nu am plans, nu mi-a stricat ziua. Fireste, m-a pus pe ganduri. Am mers vreo ora-doua pe jos, pe urma, cu ganduri multe invalmasite in cap. Noroc ca era frig si asta imi dadea un ritm alert. M-am intrebat de ce ne intristeaza si ne deprima atat firescul vietii. Filmul „Amour” este despre degradare si imbatranire. Oare nu stim deja ca asta a fost intelegerea de la bun inceput? Am primit niste ani de care suntem liberi sa dispunem exact cum avem noi pofta (daca si putem) si pe urma vin degradarea si moartea. Nu intru eu in filosofie despre moarte, ar suna ca sfaturile unei pipite la televizor. Moartea, prezenta unei absente, precedata de o degradare. Sau moartea ca trecere spre un alt univers. Si tot asa.

Ce e spectaculos la „Amour” e prezenta dragostei intre cei doi protagonisti. Dragostea insasi e cea care il impinge pe Georges sa o sufoce pe Anne. Sa moara mai repede, sa moara acum, pana nu devine leguma. Oricum dragostea moare odata cu ea si Georges stie si isi asuma asta. Ce s-o mai lungesc. Mergeti si vedeti „Amour”, e  foarte bun. Si daca nu ma credeti pe mine, poate il veti crede pe Roger Ebert.

Ce nu poate lasa in urma Andrei Craciun

• Filmul „Amour”

Nu imi place cinematografia europeana. Nu cred ca aici e arta, nu mai poate sa fie prea multa, dupa ce italienii au dat deja totul in urma cu jumatate de secol. Prefer cruzimea sentimentelor din cinema-ul asiatic. Filmul „Amour”, un Haneke care va deveni clasic, are o oarecare putere. E aproape documentar: iti arata, indiferent la consecinte, cat de mizerabila e viata pe masura trecerii timpului. Nu e adevarat ca timpul vindeca – timpul nu vindeca nimic, timpul ucide. Timpul e singurul criminal universal acceptat. „Amour” e insuportabil de privit, si tocmai de aceea ar trebui sa il priviti. Sa stiti ce va veni. Iadul e de partea asta a existentei.

• Muzica

Ce naiba s-a intamplat in toti anii in care nu am fost atent? Unde sunt Snow Patrol, si Coldplay, si Keane, si Green Day, si Radiohead, si nemernicul de Robbie, si fratele meu si al tuturor pampalailor, domnul James Blunt, si chiar si The Killers?  Ce dracu ati facut cu muzica? Justin Bieber, mori in chinuri, cu toata generatia ta de idioti fals fericiti!

Ce nu poate lasa in urma Vlad Stoicescu

• Ce urmeaza la Vatican

Stirea saptamanii: Papa Benedict al XVI-lea si-a anuntat retragerea de la Vatican, invocand varsta inaintata si incapacitatea de a mai gestiona eficient Biserica Catolica. Inainte sa ajunga Suveran Pontif, cardinalul Joseph Ratzinger condusese vreme de 23 de ani Congregatia pentru Doctrina Credintei, anterior cunoscuta sub o denumire care continua sa fascineze si sa infioare: Inchizitia.

Mostenirea aceasta avea sa explodeze in 2010, cand o serie de scandaluri sexuale, avand drept protagonisti clerici catolici, a adus in atentia publica felul complet netransparent in care Vaticanul a gestionat de-a lungul deceniilor suspiciunile cu privire la pornirile pedofile ale propriilor prelati. Si tot atunci se punea un semn de intrebare in dreptul pretentiei mereu avansate si sustinute de cardinalul Ratzinger ajuns Papa Benedict: aceea de instanta morala superioara a Bisericii Catolice.

Aceasta e mostenirea de astazi a primului papa german din ultimii 500 de ani: o institutie pe care multi o vad ca fiind nu doar anchilozata, dar si incapabila de reforma interna. O analiza foarte buna a situatiei de la Vatican, in ultimul numar al saptamanalului german Der Spiegel.

• O epopee

Revista Esquire a publicat recent ceea ce poate fi lejer numita lovitura de presa a anului: un reportaj cu si despre soldatul american care l-a ucis pe Osama Bin Laden. Articolul nu este doar despre ultimele minute din viata celui mai cunoscut terorist din lume, ci si despre zilele, lunile, anii anonimului care a apasat pe tragaci. Concluziile sunt surprinzatoare. Merita citit si recitit.