Sfarsitul lui Havel. Patru tablouri si o inmormantare

Havel - omul indragostit de parfumuri, promiscuitate si muzica rock, Havel - Filosoful-Rege care a incercat toata viata sa darame ziduri, Havel - personajul “si asa, si asa” intr-o lume incapatanata sa mearga pe linie, Havel - cel care nu mai e il lasa in urma pe cel care a fost: un destin ce a amestecat, adesea pana la confuzie, tragedia si victoria.

0
  • Intr-o lume normala, Vaclav Havel s-ar fi imbatat mai des, ar fi iubit mai mult si ar fi disparut, poate, anonim si nefericit. Pentru ca secolul XX s-a incapatanat insa sa joace la ruleta destinul patriei sale, Vaclav Havel s-a trezit intr-o buna zi direct in mijlocul uneia dintre piesele sale. Tot asa, traind absurdul zile-saptamani-ani la rand, bogat printre saraci, talentat printre mediocri, moral printre amorali si, peste toate, chipurile liber in spatele Cortinei de Fier, Havel s-a transformat dintr-un dramaturg ceh in protagonistul celui mai important eveniment global al ultimei jumatati de veac – prabusirea imperiului comunist est-european. Disidenta i-a adus un capital moral cuantificabil la scara mondiala. Cine a fost omul in al carui destin s-au amestecat, adesea pana la confuzie, tragedia si victoria? Cine a fost omul dupa a carui disparitie notam, fara a sta pe ganduri, ca lasa in urma un continent mai sarac si, poate, mai singur?

Vaclav Havel a fost un dramaturg ceh. Si Havel ar fi putut ramane doar atat, daca istoria secolului trecut s-ar fi aratat mai generoasa cu tara sa. Nu ar fi fost putin lucru: si-ar fi trait copilaria si adolescenta cu sofer si guvernanta, ar fi terminat liceul englez, apoi facultatea de litere la Praga, si-ar fi cumparat un Mercedes sport si ar fi frant nenumarate inimi, ca orice personaj plamadit din aliajul burgheziei lipsite de griji cu intelectualismul bonom. Intr-o lume normala, Vaclav Havel s-ar fi imbatat mai des, ar fi iubit mai mult si ar fi disparut, poate, anonim si nefericit.

Pentru ca secolul XX s-a incapatanat insa sa joace la ruleta destinul patriei sale, Vaclav Havel s-a trezit intr-o buna zi direct in mijlocul uneia dintre piesele sale. Tot asa, traind absurdul zile-saptamani-ani la rand, bogat printre saraci, talentat printre mediocri, moral printre amorali si, peste toate, chipurile liber in spatele Cortinei de Fier, Havel s-a transformat dintr-un dramaturg ceh in protagonistul celui mai important eveniment global al ultimei jumatati de veac – prabusirea imperiului comunist est-european. “Ma simt ca un impostor” le spunea prietenilor in saptamanile imediat urmatoare instalarii sale ca presedinte al Cehoslovaciei. Se astepta ca din moment in moment, precum intr-una din piesele de teatru semnate Havel, sa intre in scena agentii politiei politice, sa-l ia pe sus si sa-l arunce inapoi in spatele gratiilor.

TABLOUL I. Nascut in 1936, in influenta familie Havel, al treilea Vaclav al “dinastiei” visa de mic sa vada zidurile din jurul sau daramandu-se. Vaclav-bunicul era arhitect si construise una din cladirile emblematice ale Pragai interbelice, centrul cultural Lucerna care i-a gazduit, printre altii, pe Richard Strauss, Josephine Baker sau Maurice Chevalier. Vaclav-tatal ridicase pe una din colinele care se inaltau semet in apropierea orasului cateva studiouri cinematografice. Imaginati-va doar: un pusti scund si gras, putin caraghios in miscari, simtindu-se sufocat de bunastarea propriei familii care-i aduce nu doar o servitoare, un sofer si o guvernanta, ci si antipatia celorlalti pusti.

Havel invata de mic ce inseamna sa fii exclus, desi toate modelele pe care le vede acasa ii vorbesc de solidaritate si incredere. Nu doar ceilalti doi Vaclav, tatal si bunicul patern, dar si Hugo, bunicul pe linie materna, fost ambasador la Budapesta si Viena si un impatimit avant la lettre al unitatii europene. Un copil de 10 ani viseaza insa la maidanele galagioase si mai putin la farmecul cultural al Pragai sau la ambitiile diplomatice ale continentului. Iar pe maidane fac legea copiii muncitorilor de la uzinele Bata pentru care imprejurimile instarite ale orasului, ridicate parca sugestiv pe coline, reprezinta exploatare si ura.

Peste aceasta lume, pe care tanarul Havel nu a iubit-o, imaginandu-i de nenumarate ori disparitia, s-a asezat spre sfarsitul anilor ’40 promisiunea comunista. Lucerna si studiourile cinematografice intrau in proprietatea statului, alte cateva imobile erau rechizitionate, iar familia Havel invata pe propria piele cum se traieste intr-un apartament cu doua camere. Imaginati-va iar: Vaclav priveste fara prea multe regrete prabusirea, de prea multe ori isi spusese ca pustii aceia de pe maidane aveau dreptate izolandu-l. Curand insa, incepe sa inteleaga ca privilegiile sale anterioare nu fusesera iertate prin simpla anulare.

Scapat de zidurile copilariei, Havel se trezeste in inchisoarea regimului. Un regim care ii spune la varsta de paisprezece ani ca originea burgheza nu ii mai permite sa-si continue studiile. Un regim care ii refuza orice viitor si ii ofera o slujba de dulgher. Tocmai lui, care suferea de rau de inaltime si nu s-ar fi putut urca niciodata pe o scara. Tocmai lui, pustiul speriat uneori si de propria umbra, atat de speriat incat Milos Forman isi aminteste si astazi cum  Havel, invatand sa mearga cu bicicleta, nu putea lua viraje din teama de a nu cadea si prefera sa pedaleze drept inainte, spre nicaieri. “Ar fi putut ajunge pana in Uniunea Sovietica”, glumeste cineastul ceh, care s-a intersectat cu Vaclav intr-un internat unde mai jucau, cateodata, fotbal.

Ajutat de relatiile parintilor, tanarul Havel scapa insa repede de corvoada dulgheriei si e angajat intr-un laborator, reusind in plus sa se inscrie si la cursul seral al unui liceu lipsit de prestigiu. Nu mai conta, macar sa-si ia bacalaureatul, biblioteca familiei – cu autorii ei interzisi – era suficienta pentru a intelege lumea. Havel se apucase oricum, foarte de timpuriu, sa scrie. Avea ambitii mari la 13 ani, ca va redacta un tratat de filosofie, ca va scrie poezii esentiale despre insingurare, ca va vorbi pe intelesul tuturor despre structura atomilor. Respins de comisii fara chip, Havel traieste pentru prima oara in afara realitatii, o realitate pe care simte obligat sa o dispretuiasca, asa cum, copil fiind, isi dispretuise pozitia sociala.

Antiburghez inversunat, Havel se defineste multa vreme ca socialist, dar socialismul sau e doar o forma de contestare a privilegiilor ereditare si a nedreptatii sociale. Havel invata, chiar pe propria piele, ca are de-a face cu un sistem care condamna la tacere. Tanarul Vaclav tanjeste dupa apropierea bibliotecilor interzise si strabate ore in sir pe strazile alambicate ale Pragai, in cautarea oamenilor pe care scrisul ii trimisese in mizerie si uitare. Asa ii intalneste pe Jaroslav Seifert, caruia ii arata primele sale poezii, pe Vladimir Holan, pe Jan Zabrana. “Viata nu e decat o clipa. Si totusi de cate ori ne-am asteptat iubitele a fost o eternitate”, scrie Seifert intr-una din poeziile sale. Pentru Havel insa viata nu e doar o clipa, e cu totul in alta parte. Iar asteptarea sa va dura, intr-adevar, aproape o eternitate.

TABLOUL II. Pe 3 decembrie 1963, holul teatrului “Balustrada” din Praga este plin de oameni. Se joaca “Petrecerea in aer liber”, piesa de debut a unui tanar de 27 de ani. In capitala Boemiei ceva neasteptat se intampla: in acelasi an, Franza Kafka beneficiase de clementa partidului, iar pesimismul sau fusese trecut cu vederea si reintrodus in circuitul cultural. Numele tanarului este Vaclav Havel, iar pixul sau scrie cu gandul la Samuel Beckett, Eugen Ionescu sau Harold Pinter. Si poate si la omul caruia ii fuge pamantul de sub picioare, omul inaintea caruia sa naruie totul – cehul obisnuit de pe strada care se ascunde in spatele unei butaforii, incapabil sa-si recunoasca neputinta.

Totul e intamplare in aceasta seara de decembrie in care se spera la dezghet si miroase a Primavara. Si aproape ca de fiecare data in viata lui Havel, totul e un melanj de hazard si absurd. Vaclav a descoperit lumea teatrului pe la mijlocul anilor ’50, cand viata, cea care nu dureaza decat o clipa precum in versurile lui Seifert, i-a scos-o in cale pe Olga, actrita in trupele de amatori, fiica de muncitori si biletul sau de intrare in mediul teatral. Apoi, Vaclav a plecat in armata – si nu, nu e o poveste demna de “Am sa ma-ntorc barbat”, ba chiar dimpotriva – infiintand in compania sa o trupa de teatru. S-a jucat atunci chiar Pavel Kohout, cu “Nopti de septembrie”, acel Kohout lipsit de apetitul disidentei, acelasi totusi care avea sa semneze doua decenii mai tarziu Carta 77.

“Uneori imi spun ca viata mea este doar un vis, din care ma voi trezi in anul 1958 ca soldat, in cazarmile din Ceske Budejovice, pentru ca suna alarma… Si eu – care ma dezechilibrez – merg dimineata pe o bicicleta fara cauciucuri pe o strada aglomerata, cu casca, in tinuta de campanie, cu mitraliera, masca de gaze si cu o cutie din carton plina de cartuse, ma duc acasa la un ofiter ca sa-l trezesc pentru ca impreuna cu tot batalionul nostru de geniu sa mergem la granita de vest unde vom face exercitii de aparare a lumii comuniste contra trupelor NATO”, scria Havel peste ani.

Intors din armata, Vaclav e, in pragul varstei de 25 de ani, fara nicio perspectiva concreta. Poate doar uzina, in jurul careia s-au invartit, precum hartiile luate pe sus de vant, orase si destine pretutindeni in spatele Cortinei de Fier. Havel nu vrea asta insa, nu vrea sa fie doar un alt pion impins de fortele inexorabile ale istoriei, impins de marsul triumfal spre comunism, impins de idealuri pe care nu le intelege ca fiind ale sale. Se angajeaza, printr-o intamplare, masinist la teatrul “ABC” din Praga, o institutie obscura si tocmai de aceea entuziasmanta. Vaclav incepe sa scrie si, printr-o alta intamplare, ajunge la “Balustrada”. Urmatorii opt ani sunt cei mai fericiti din viata sa, asa cum va declara mai tarziu. Ani in care isi permite mai mereu sa bea cateva halbe in plus si sa cante in barurile pragheze cu mese din lemn si pereti ingalbeniti de fum.

Obsedat de ordine, Havel inventeaza chiar un obicei, numerotand foile volante stranse in dosare cu ajutorul unei stampile speciale. In noiembrie 1989, pasiunea lui Havel pentru ordine si dependenta lui de stampilele care-i organizeaza viata aveau sa fie unul dintre primele lucruri observate de Timothy Garton Ash, istoricul transformat in reporter, care a aterizat in miezul evenimentelor revolutionare din Praga. Un bilet semnat de Havel si stampilat cu imaginea unei pisici stralucitoare pe care scria “Zambeste” devenise in valtoarea revolutionara tichetul de intrare in teatrul “Lanterna Magica”, transformat in sediu al opozitiei.

In seara aceasta de decembrie, cand 1963 se pregateste sa moara, aripile lui Havel abia se deschid insa. Pentru prima oara, Vaclav are dimensiunea propriei pozitii. Piesa sa e aici, la “Balustrada”, jucata inaintea unei asistente limitate, dar scriitura lui nu se opreste la usa teatrului, ci merge mai departe, tot mai departe.

TABLOUL III. Cele cateva pahare de coniac l-au dezinhibat complet pe Vaclav Havel. Vorba sa, de obicei cavernoasa si greoaie, curge acum in valuri, indiferenta parca la curgerea evenimentelor. De cativa ani deja, Havel e un agent liber care circula neasteptat pe harta reformei cehoslovace. In aceasta seara de iulie 1968, dramaturgul s-a oprit fix pe culoarele Puterii, la un dineu organizat de premierul Oldrich Cernik. Sunt in sala si Pavel Kohout, si Alexander Dubcek, dar si Gustav Husakatat de sters si putin implicat in discutii incat Havel nici macar nu-l remarca. Primavara de la Praga e deja in plin avant, iar scriitorul de piese de teatru absurd cu origini nesanatoase sta acum la masa cu mai marii zilei. Intr-un mod cu totul neasteptat, fusese invitat alaturi de alti scriitori sa discute in marginea unui pamflet care facuse valva. Numele sau: “Cele doua mii de cuvinte”.

Un tip extreme de timid, Havel e dezlantuit in aceasta seara, dupa cateva paharele in plus. Nu se fereste sa-i spuna lui Dubcek ca nimeni nu poate avea incredere in Kremlin si nimeni n-ar trebui sa interzica aparitia altor partide politice. Gandurile lui Havel sunt fara rest si, pentru prima oara, extrem de cristalizate: dezbaterea democratica nu poate fi gazduita doar in interiorul organizatiilor comuniste. Dubcek zambeste si accepta dialogul. Stie, totusi, ca unele lucruri nu pot fi schimbate de nicio reforma. Doar revolutia va reusi asta, douazeci si unu de ani mai tarziu, cand Havel si Dubcek se vor afla din nou fata in fata pe culoarele inguste de la “Lanterna Magica”. Pana atunci insa, puterea sovietica propune Cehoslovaciei doua decenii de suferinta, o face cu tancurile si blindatele si, ca de fiecare data cand gloantele se iau la tranta cu ideile, primele castiga.

Havel vede invazia sovietica din august 1968 de la Liberec, un oras din nordul Boemiei care ii oferise sanse catorva zile de odihna. Moartea, inaintea toamnei, se hotarase insa sa-si plimbe pardesiul negru de-a lungul tarii. Stupoarea amestecata cu sange nu-i paralizeaza insa pe cehi, le da avant precum in paginile lui Milan Kundera din “Insuportabila usuratate”. “Pentru mine, era impresionant sa vad tineri asezati pe treptele primariei si cantand la chitara Massachusetts, care pe-atunci era un soi de imn national al tinerilor hippie. Ma uitam la ei si eram cu atat mai impresionat, cu cat pastram inca proaspata in memorie amintirea grupurilor asemanatoare de tineri care cantau in East Village, la New York, aceeasi melodie, dar fara blindatele din fundal”, avea sa-si aminteasca Havel mai tarziu.

Ultimele raze ale Primaverii dispar insa definitiv insotite de acordurile hippie. Vaclav intelege repede dramatismul situatiei si-i scrie lui Dubcek, intr-o scrisoare din 1969: “Idealurile pot fi respectate neabatut, te poti ridica impotriva minciunii, exista valori pentru care trebuie sa lupti, nicio infrangere politica nu justifica scepticismul istoric daca cei infranti sunt in stare sa-si suporte cu onestitate infrangerea”. Raspunsul nu va veni niciodata. Dubcek e, oricum, scos definitiv in afara scenei.

Aparent, si Havel. Dramaturgul e interzis in 1970, scos din biblioteci, decupat din manualele literare. Viata la Praga capata accente grotesti, cu mii, zeci de mii de intelectuali scosi fortat din istorie si trimisi la munca de jos. Havel isi cauta, din nou, viata in alta parte. O gaseste la Hradacek, in coasta unei coline, lucrand nestiut de nimeni la beraria din Trutnov, unde se specializeaza in butoaie. Gustav Husak, omul pe care Havel nici macar nu-l remarcase la dineul din vara lui 1968, coborase pretentiile cultivatorului de idei, orientandu-le spre hamei (asa cum remarcau inspirat la mijlocul anilor ’90 doi ziaristi francezi). Havel isi invatase lectia: comunismul nu poate fi reformat. Urmau anii de inchisoare, Carta 77, “Puterea celor fara de putere” si transformarea dramaturgului in cel mai important reper moral din spatele Cortinei de Fier. Nimeni n-o putea anticipa in 1970, dar printre butoaiele sale de bere de la Trutnov, Vaclav se pregatea sa darame, a cata oara in viata sa?, zidul.

TABLOUL IV. Povestea aceasta ati mai citit-o si ea trebuie sa ramana asa, cu Vaclav Havel tinand coama valului revolutionar din noiembrie 1989 si, spre uimirea lumii intregi, asigurand cea mai rapida tranzitie catre democratie din estul european. Anul incepuse prost pentru Havel, cu o condamnare de cateva luni pentru participarea la un miting, dar se va sfarsi magistral, sub apasarea multimii stranse in Piata Venceslas. Acolo unde Jan Palach isi dadea foc in ianuarie 1969 in semn de protest, Havel triumfa doua decenii mai tarziu.

In Praga, cuprinsa de frig si de febra, in Praga personajului anonim si pierdut din “Procesul” lui Franz Kafka, in Praga lui Tomas, Don Juan-ul lui Milan Kundera prins in clestele invizibil al comunismului, in Praga, orasul tavernelor sale, Havel castiga dupa o lupta de decenii impotriva comunismului. Si nu o facea in orice fel. Iesea din ringul totalitar cu reputatia intacta si cu un capital moral cuantificabil la scara globala. Un capital atat de mare, incat la moartea sa survenita acum cateva zile, saptamanalul german Der Spiegel si-a luat libertatea de a scrie ca intreg continentul este mai sarac dupa aceasta disparitie.

Havel, omul indragostit de parfumuri, promiscuitate si muzica rock, Filosoful-Rege care a incercat toata viata sa darame ziduri, personajul “si asa, si asa” intr-o lume incapatanata sa mearga pe linie, Havel cel care nu mai e il lasa in urma pe cel care a fost. Nu un erou, nicio statuie, nici macar un exemplu, ci mai degraba o poveste despre cum sa supravietuiesti intact mecanismelor care ii zdrobesc pe oameni.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.