Sfârșitul Revoluției

Revoluția din decembrie 1989 nu s-a încheiat. Dar când se sfârșește o revoluție?

0

Prima ipoteză cu care lucrează specialiștii în revoluții (da, există și ei pe lume) este aceasta: o revoluție se încheie în momentul în care cei care au inițiat-o au pus mâna pe putere și au pârghiile necesare pentru a impune schimbarea de regim revoluționară.

Pentru un popor, însă, e un pic mai complicat: când se încheie un astfel de fenomen istoric? Mai exact, pentru poporul român? Când se va isprăvi decembrie 1989?

Dragi cititori, poate că ați observat: Revoluția din decembrie 1989 nu s-a încheiat.

În primul rând pentru că nu li s-a făcut dreptate victimelor sale, celor morți și răniți în protestele de stradă de acum treizeci de ani. Nici măcar elementarul act de justiție (pe care sperăm că nu o confundați cu dreptatea) nu s-a înfăptuit. S-a mers pe burtă, la trecerea vieții.

Între sistemele statului român, justiția a fost privită – cel puțin în ultimul deceniu – ca o floare-de-colț, și nu e la locul meritat. Puneți-o (cu toate reușitele ei sectoriale) lângă sănătate și educație, pe lista celor pe care încă le avem de reparat.

Revoluția din decembrie 1989 nu s-a încheiat chiar dacă aparent avem o democrație funcțională, cu instituții democratice, partide politice, opoziție parlamentară, presă liberă etc.

Însă acolo unde nu există cetățeni deplin autonomi nu poate exista democrație. Iar milioane de români sunt în continuare prizonierii unui stat toxic, care asigură subdezvoltarea societății pentru perpetuarea elitelor corupte.

Trăim în interiorul unui cerc vicios al incompetenței, imposturii și ticăloșiei. Suntem tot mai puțini, mai bolnavi, mai ne-educați și mai nedreptățiți.

Alte milioane de cetățeni au plecat spre zări străine. Asta s-a câștigat în ultimii treizeci de ani: libertatea de a pleca unde vezi cu ochii.

Revoluția din decembrie 1989 nu s-a încheiat și nu se va încheia prea curând fiindcă instituțiile continuă să existe numai în formă, nu în fond. Sunt caricaturi, carcase goale.

Adevărul e că ceea ce ne desparte de lumea europeană la care ne-am racordat doar artificial e mai adânc decât ceea ce pare că ne unește.

Modernitatea poate să înceapă doar cu români autonomi, nu cu realitățile tribale, de clan. La noi, firește, nu e cazul – tot cu nășica, tata socru, cumătra, tușica și verișoara unui prieten din armată.

Românii au mai făcut salturi spectaculoase în istorie (secolul de aur a fost 1848-1948). Ultimii treizeci de ani ne-au arătat însă că trenul istoriei merge tot mai repede pentru căruțele noastre de analfabeți funcționali.

Iată și recomandările săptămânii.

Ce nu poate lăsa în urmă Diana Oncioiu

Un altfel de calendar
Altfel decât ne-a obișnuit Pirrelli. O schimbare care a început în 2016 și continuă până în ziua de azi.

Un interviu
Un genocid cultural
. Așa ar descrie antropologul Adrian Zenz politicile statului chinez asupra minorității musulmane Uighur.

Ce nu poate lăsa în urmă Andrei Crăciun

Un film de revăzut
The whole nine yards. Cu Bruce Willis. 

Încă un film de revăzut
Surrogates. Tot cu Bruce Willis.

Și încă un film
Unbreakable. Tot cu Bruce Willis. Bașca Samuel L. Jackson (prima parte din trilogia Unbreakable – Split – Glass). 

Și încă unul
Once upon a time in Venice. Cu, ați ghicit, Bruce Willis. Mai exact, cel mai prost film cu Bruce Willis, dar măcar e comic. 

O carte
Balcanii. De la sfârșitul Bizanțului până astăzi. De Mark Mazower.

Ce nu poate lăsa în urmă Vlad Stoicescu

O nouă victorie cât o înfrângere
Camera Deputaților (for decizional) a votat abrogarea Legii recursului compensatoriu, încheind de formă ani de controverse publice, dar lăsând nerezolvate chestiunile de fond ale problemei.

S-a creat în acești ani iluzia că, odată cu abrogarea recursului compensatoriu, societatea va reveni la o presupusă stare anterioară de siguranță, iar hemoragia de criminali și violatori ieșiți din penitenciare va fi stopată.

S-a creat inclusiv iluzia că, în absența recursului compensatoriu, nu vor mai fi eliberări condiționate din penitenciarele românești, ci doar la termen (adică după ispășirea integrală a pedepsei penale).

» Niciuna dintre aceste ipoteze nu este însă adevărată « 

Subiectul abrogării legii recursului compensatoriu – așa cum a fost și este el formulat public – a ajutat doar partidele politice să dea bine în poza electorală și să câștige voturi. Nu a ajutat cu nimic înțelegerii și acțiunii noastre colective.

Unele partide au devenit mai puternice, societatea întreagă a devenit mai slabă – acesta e efectul final al dezbaterii noastre publice despre recursul compensatoriu.

Lasă un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.