Speranta. O suta de metri de viata

Oricat de jos te-a trantit viata, tot ea e cea care iti scoate in cale scene menite sa iti arate o latura tandra care poate fi sinonima cu speranta. Cum altfel ar putea fi interpretate zambetele naive pe care ti le starnesc copiii jucandu-se de-a v-ati ascunselea sau batranii mergand mana in mana pe strada?

0

In marea de irelevanta de care ne lovim zilnic apar mici insule de afectiune si tandrete, semne care ar putea indica o soarta mai buna sau macar increderea ca speranta de orice fel nu e in van.

Intr-o suta de metri de mers pe jos ai sansa sa intalnesti copii, bunici, parinti, catei si multe alte franturi de viata, fiecare cu propriul destin, fiecare calare pe propriul val, fiecare inconstient de aburul dens al apei care, daca se duce, te trezesti sub val.

Chiar si cand pierzi directia si cazi, cand esti gata sa renunti la orice gand si orice tentativa de a mai crede, chiar atunci un cires infloreste in fereastra ta, cerul se tulbura, vine o ploaie de primavara care sparge tipetele din strada si ii impinge pe putinii trecatori sa caute adapost temporar.

Chiar atunci te trezesti zambind de gandurile idioate despre sfarsit care ti-au trecut prin cap si tot in acel moment iti dai seama ca si in cea mai adanca nefericire rasaritul unui curcubeu ramane la fel de frumos, chiar daca aluneci in tentatia de a-ti picura nefericirea pe fiecare dintre culorile lui ROGVAIV.

Tot ca un cires infloresc si ultimele noastre recomandari, menite sa va faca sa zambiti sau macar sa va opriti cateva secunde din orice faceti. Sa luati o binemeritata pauza in care sa respirati aerul proaspat de dupa ploaie.

 

Ce nu poate lasa in urma Oana Dan

  • Cel mai frumos compliment

Putini oameni mi-au facut complimente din inima si exact in momentul in care aveam cea mai mare nevoie de ele (stiu, stiu, veti spune, desigur, ca aceasta nevoie este o iluzie, la fel ca toate nevoile care ies din sfera celor primare. Vedeti, stiu deja argumentele unora dintre voi, dar pentru placerea redactarii acestor randuri, lasati-ma sa imi fac pofta)

Imi aduc aminte de doua complimente care mi-au ramas in minte. Unul a fost o urare pe care am primit-o cand am implinit 28 de ani si cand incercam sa ma adun dupa o despartire grea. Atunci, un coleg de serviciu mi-a urat sa imi faca varsta asta – 28 atunci – ceea ce primavara le face ciresilor in poeziile lui Neruda (una dintre pasiunile varstei). Peste doi ani, in pragul varstei de 30, intr-o seara cu tristeti metafizice specifice vietii, in care ma uitam la jumatatea goala a paharului, un prieten mi-a scris ca sunt „late bloomer”.

Au femeile o latura siropoasa, ca o coarda asa, care, daca-i atinsa cum trebuie, rezoneaza atat de puternic incat modifica stari generale proaste. Sunt curioasa sa aflu care au fost cele mai frumoase complimente pe care le-ati primit voi.

  • NORTH BALTIC

When a blizzard powders the harbor, when the creaking pine
leaves in the air an imprint deeper than a sled’s steel runner,
what degree of blueness can be gained by an eye? What sign
language can sprout from a chary manner?
Falling out of sight, the outside world
makes a face its hostage: pale, plain, snowbound.
Thus a mollusk stays phosphorescent at the ocean’s floor
and thus silence absorbs all speeds of sound.
Thus a match is enough to set a stove aglow;
thus a grandfather clock, a heartbeat’s brother,
having stopped this side of the sea, still tick-tocks to show
time at the other.

(Joseph Brodsky – 1978)

 

Ce nu poate lasa in urma Andrei Craciun

  • Vedere din Havana

(scurta recomandare ce urmeaza a fost dictata prin telefon, duminica, pe la ora 16.00)

Andrei nu prea poate recomanda zilele acestea. Indragitul ziarist se afla in Cuba (care, din pacate, e mai mult Africa decat America Latina), unde cauta printre mostenirile culturale ale insulei. Departe de internet, amenintat de holera, cu insolatie severa suferita deja, cu amigdalita, dormind in casele cubanezilor de rand – splendida mizeria lor – mancand arareori, intocmai cum nu ar face un turist, strabate Havana in arsita pentru ceea ce, daca va supravietui, ar putea fi reportajele vietii sale.

Participa la sedintele Comitetelor de Aparare a Revolutiei din cele mai obscure cartiere, fredoneaza imnul Cubei si danseaza salsa, desi nu stie sa danseze salsa. Desigur, nu e de ajuns sa te imbeti cu mojito in Bodeguita del M, ca Hemingway, pentru a scrie ca Hemingway. Asa ca uneori, noaptea mai ales, se opreste pe Malecon, faleza Havanei, si acolo, de necaz si de durere, striga la Che.

 

Ce nu poate lasa in urma Vlad Stoicescu

  • Imperiul alienarii

Am scris cateva randuri pe pagina noastra de Facebook in marginea evenimentelor recente de la Boston. E o tema cu multe ramificatii si cu multe chei de lectura – am preferat-o pe cea care pleaca de la potentialul alienant al Statelor Unite, o tara pe care geografia a tinut-o departe de calamitatile armate ale secolului trecut.

America strange tot mai multa in ultima vreme, insa, istorii sangeroase mici, clasate ca „actiuni teroriste” sau „masacre” si folosite ca argumente in diverse dezbateri, de la oportunitatea interzicerii armelor la felul in care ar trebui combatut radicalismul islamic. Sunt cauze, insa, ceva mai adanci in rapiditatea cu care oameni ce pareau normali ajung sa planteze bombe printre cei alaturi de care isi bausera cafeaua dimineata.

Un text bun in evaluarea altor cauze ale fenomenului, AICI.

  • Varsovia, dupa 70 de ani

In aprilie 1943, in ghetoul din Varsovia s-a desfasurat cea mai consistenta insurectie anti-nazista din timpul Holocaustului. Dupa ani de zile in care zidul ghetoului a avut unicul rol de a inchide vietile celor destinati exterminarii fizice, pentru o luna de zile in primavara lui 1943, constructia din caramida a delimitat o fortareata  din interiorul careia victimele au incercat sa se apere in fata agresorilor. Previzibil, cetatea fragila a evreilor polonezi s-a predat inaintea masinariei de razboi a celui de-al Treilea Reich, dar nu despre invinsi si invingatori e vorba aici.

Ce s-a intamplat la Varsovia in urma cu 70 de ani nu e doar cronica unei revolte inabusite, ci mai ales un semn al sperantei – speranta ca, desi confruntati cu moartea inevitabila, oamenii pot gasi resurse de a-si depasi frica si a-si infrunta calaii. Varsovia 1943 e, daca vreti, semnul ca intre supra-oamenii lui Hitler si sub-oamenii lui Mordecai Anielewicz, comandantul revoltei din Varsovia, nu existau decat diferenta de inzestrare militara si zidul. Ruinele lui mai pot fi vizitate in Varsovia de astazi.

Si daca aveti vreme in mini-vacanta care urmeaza, (re)vedeti „Pianistul” lui Roman Polanski. E acolo, cadru cu cadru, intreaga viata din preajma zidului de 17 kilometri dincolo de care se intra in anticamera mortii.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.