Televiziunea-locotenentă

În ultima zi de viață a postului de televiziune, pe 30 octombrie 2019, gândirea-locotenentă instituită la Realitatea TV a atins apogeul expresiei sale publice. În prime-time, la ceas de seară, însuși patronul stației Cozmin Gușă a făcut demonstrația.

0

Miercuri, 30 octombrie 2019, a fost ultima zi de emisie pentru Realitatea TV. Consiliul Național al Audiovizualului a respins cererea de revizuire a licenței postului de știri.

De joi, 31 octombrie, pe micile ecrane a intrat – doar pentru anumiți abonați ai rețelelor de cablu – Realitatea Plus, o entitate comercială secundară inventată de patronii stației de televiziune și ținută pentru zile negre, ca variantă de rezervă.

Realitatea TV a murit, așadar, după aproape două decenii de emisie neîntreruptă. Continuă, totuși, să trăiască prin Realitatea Plus?

Depinde după care dintre versiunile Realității scotocim prin trecutul nostru recent. După Realitatea care a reinventat piața media din România? Sau după Realitatea care a servit interesele vremelnice ale patronilor săi?

Postul de televiziune, așa cum îl știam, a dispărut odată cu expirarea licenței – dar odată cu el n-au ieșit din scenă și reflexele abuzive, anti-jurnalistice și anti-publice, care i-au grăbit sfârșitul.

Realitatea TV a fost prima demonstrație pe viu făcută în România despre cum patronul unei televiziuni își poate folosi stația pe post de armă politică (sau comercială). Realitatea TV este cea care a arătat că tranziția de la televiziune la moguliziune este perfect posibilă. În primul rând, că este (relativ) acceptabilă pentru (unii) jurnaliști.

Odiseea Realității TV spune o poveste deloc măgulitoare despre profesioniștii care – cu bună știință sau doar din ignoranță – au acceptat ca bazele și mijloacele meseriei lor să fie deformate până la indistincție. Au fost momente în istoria Realității în care ipoteticul jurnalism de pe ecran nu era decât o formă străvezie de manipulare.

Și astfel de momente s-au tot înmulțit în anii din urmă ai stației de televiziune.

În ultima zi de viață a postului TV, pe 30 octombrie, gândirea-locotenentă instituită la Realitatea a atins apogeul expresiei sale publice. În prime time, la ceas de seară, însuși patronul televiziunii Cozmin Gușă a făcut demonstrația.

Când ultimele ore ale stației se consumau implacabil, alunecând în tic și în tac spre deznodământul fatidic, Realitatea TV trimitea pe unde imaginile sale cele din urmă. Pe micile ecrane se vedea un Gușă relaxat și zâmbitor, moderând emisiunea în care el era singurul invitat. Într-un monolog întrerupt de câteva intervenții telefonice, Cozmin Gușă a explicat de ce hotărâse să intre în PSD cu doar câteva zile înainte de retragerea licenței Realității.

Explicația a fost astfel: crezuse (printre altele) că această mișcare politică va ajuta la prelungirea licenței postului. Pot fi doar intuite mijloacele logice prin care Gușă a ajuns la o astfel de gândire strategică – dar alegația în sine rămâne de antologie. Un patron de televiziune ajuns membru de partid explica nonșalant că s-a făcut membru de partid pentru a-și salva televiziunea de la dispariție.

Se întâmplă în România, anul de grație 2019. Strict tehnic suntem în Uniunea Europeană, chiar dacă practic (unele dintre) metodele noastre sunt de Asia Centrală.

Într-un fel, ce a făcut Cozmin Gușă miercuri, 30 octombrie 2019, cu acceptul tacit al jurnaliștilor de la Realitatea, ar fi fost de neimaginat pentru șefii stației în 2009 (când compania era controlată de Sorin Ovidiu Vîntu).

În campania prezidențială de acum un deceniu, mogulul SOV visase și el să dea un președinte jos și să pună un altul convenabil intereselor sale. Dar planul acesta a circulat atunci doar într-un cerc restrâns de șefi și moderatori. Către reporterii redacției mesajul a fost clar – sunteți obiectivi, echilibrați, vă faceți treaba ca în 2004. Era o minciună, pe fond, dar una cosmetizată, formulată încă în spiritul păstrării unor aparențe și a unor insule de profesionalism.

Zece ani mai târziu, patronul Gușă nu mai găsește nimic de salvat în acest sens la Realitatea. E semnul ultim că, înainte să-i expire efectiv licența, postul de televiziune mai trăia oricum doar cu numele (și reputația sa mai veche).

În noua lume clădită de patronul-moderator-invitat Gușă salvarea Realității nu mai putea veni de la public – deci cu atât mai puțin de la jurnalism. Ea putea veni doar pe filiera combinațiilor private, asumate pe față de patron și acceptate fără crâcnire chiar de jurnaliști.

Gândirea-locotenentă a mai marcat și alte epoci din viața Realității TV. Dar abia în seara zilei de 30 octombrie 2019 a părut că televiziunea-locotenentă a ajuns, în sfârșit, la maturitate deplină.

Realitatea TV a însemnat o perspectivă asupra României. Uneori mai bine documentată, alteori mai puțin. Dar a fost – vreme de două decenii – un fel de a privi la o Românie plină de probleme, un fel care a făcut țara – măcar în parte – mai puțin problematică.

Nu de puține ori, democrația noastră s-a dovedit a fi o videocrație – dar, chiar și așa, dispariția unui mediu de presă e un moment înaintea căruia trebuie să reflectăm. Cu toate poticnirile și erorile ei, Realitatea TV a fost – măcar o vreme – o deschidere de lume.

Apoi, ea s-a închis în interese tot mai meschine, chircită în jurul unei bucăți de hârtie care a expirat într-o miercuri rece de la final de octombrie.

Iată și recomandările săptămânii.

Ce nu poate lăsa în urmă Diana Oncioiu

Cuplul marilor ecrane
Robert De Niro și Al Pacino joacă împreună pentru a treia oară într-un film regizat de cine altcineva dacă nu Martin Scorsese. Moment pentru The New York Times să facă o cronologie a întâlnirilor lor pe marile ecrane, dar și în afara lor. Nu știu cum e filmul, dar merită văzut și pentru simplu fapt că aduce împreună doi actori care au demonstrat tot ce era de demonstrat. Și acum vor mai mult. 

Un interviu fulger
Rămânem tot la actori, mai exact la Mandy Patinkin pe care cel mai tare îl sperie moartea și uneori și viața. Cel mai urât lucru pe care i l-a spus cineva: Urăsc tenorii, urăsc evreii, dar tu ai reușit să mă emoționezi.

Un film explicativ
Pentru cei care nu au înțeles prea bine scandalul cu #PanamaPapers și toată povestea cu offshore-urile. Sau pentru cei care pur și simplu vor să vadă un film făcut bine despre un subiect extrem de complicat. 

Ce nu poate lăsa în urmă Andrei Craciun

Un serial de (re) văzut
True Detective. Toate cele trei serii.

Un film de revăzut
Casablanca, desigur.

Un spectacol de teatru
Fuck Nikon. Cu Iulia Verdeș. One-woman-show.

O carte de (re) citit
În noapte. De Haruki Murakami.

Ce nu poate lăsa în urmă Vlad Stoicescu

Bani publici, buzunare private. Cazul Firea-Pandele

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.