Indeobste, nu poti sa faci statistica din trairi si literatura. Sunt, ambele, fenomene inclasificabile, imposibil de cuprins in formule matematice. Poate de aceea obsesiile modernitatii sunt atat de stupide: traim intr-o lume care ne da stari si literatura cu lingurita, precum unor bolnavi in stare terminala pe care incerci sa-i salvezi cu sirop de tuse.
Exista, desigur, si prescriptii in imperiul oamenilor de succes care n-au timp sa traiasca cum vor, n-au timp sa citeasca ce vor, asa ca li se da o reteta convenabila, numai buna de acoperit impostura. Top 10 lucruri de facut la Roma. Top 25 de locuri care merita vizitate. Top 100 de carti pe care trebuie sa le citesti. Top 1000 de filme de vazut intr-o viata. Cum sa fii cool. Cum sa seduci. Ghidul unui gentleman. Cum sa fii o mama buna.
Ne-a traversat, recent, gandul acesta: ca rubrica Recomandarilor ar putea esua intr-o postura similara, prea didactica, prea conformista, inclinata sa dea sfaturi, in loc sa faca singurul lucru care se poate face – sa prinda in insectar cochiliile lasate in urma si sa mai lase loc pentru cele care vor urma.
Ne linistesc, definitiv, alegerile de mai jos. Nu e niciun top de gasit, nicio ordine, nicio reteta convenabila si, cu atat mai putin, nicio cuprindere matematica. Note disparate. Stari putin convenabile. Eventual, cum sa nu fii cool.
Respiram. Respirati?
Ce nu poate lasa in urma Oana Dan
-
Cand lucrurile bune se termina
Stiti melodia aia a lui Nelly Furtado care zice „Why do all good things come to an end”? M-am intrebat si eu adesea de ce lucrurile bune nu rezista testului timpului. De ce se incheie mereu prea devreme. Si de ce lasa uneori un gol cand li se duce termenul de valabilitate. Si, mai ales, de ce nu suntem niciodata pregatiti pentru astfel de finaluri.
Pentru ca nu intelegem cum trebuie binele si, esuand in asta, ratam si miezul lucrurilor pe care, post factum, punem eticheta de bune. Pentru ca suntem naivi si plini de proiectii care uneori, din intamplare, iau forme materiale si atunci ni se pare ca a coborat binele pe pamant. Pentru ca nu suntem pregatiti pentru viata nici cand o incepem si nici cand o sfarsim.
Pentru ca uitam prea devreme si prea mult. Pentru ca nu ne asumam. A da, si pentru ca nu cautam binele din toate acele intamplari care nu se suprapun peste tiparele asteptarilor noastre.
-
Update
Pentru ca am fost intrebata, voi raspunde. Dupa postarea de saptamana trecuta, cea despre dragoste, el nu m-a cautat. Iata ca nici exhibarea emotiilor in vitrina online nu mai atrage printi. Si cel de-al doilea raspuns: daca m-ar fi cautat, habar n-am ce as fi facut.
-
Despartirile
De data asta nu cele amoroase, ci de alta factura. De prieteni, joburi, lucruri, anotimpuri etc. Am spus cateva pa-uri grele recent si am trecut printr-o serie de emotii pe care n-am stiut sa le gestionez. In loc sa le afisez firesc, le-am dosit bine de tot si am scos in comunicare o forma pasiva de agresivitate. Ca mecanism de aparare. Il activasem ca sa pot trece – credeam eu – mai bine, mai repede, mai usor peste despartiri.
Nu stiu sa imi iau la revedere cum trebuie. Si cand sun pe cineva drag atarn asa in telefon la final, zic pa-pa, un fel de pa dublu, dar nu chiar, si pe urma raman tampa cu telefonul la ureche. Mi se pare ca inca se aude respiratia la celalalt capat. Si astept cateva secunde pana pun telefonul deoparte. Am o lentoare in a spune pe curand. Si o teama.
Acum doi ani i-am spus la revedere, stangace asa, uneia dintre cele mai importante persoane din viata mea. Fara sa stie mi-a marcat anii de liceu, am vrut mereu sa fiu ca ea, mignona, blonda si frumoasa. Sa vorbesc engleza impecabil ca ea, sa iubesc ca ea si, mai ales, sa fiu culta ca ea. Acum doi ani, ea pleca din tara si desi ne-am promis mailuri, stiam ca ne vom tine rar de cuvant.
Nici nu poti forta lucrurile astea. Ne desparteau mii de kilometri, iar e-mailul parea un canal de comunicare ostil. Nefirescul despartirii a fost stins de firescul revederii. Si reintoarcerii. Si nimic nu se poate compara cu regasirea unei priviri familiare in care sa vezi cum a trecut timpul peste tine.
Acum cateva zile am spus la revedere unui loc de munca. Chiar daca poate voi continua sa ma mai duc pe-acolo, rar, si chiar daca voi ramane in legatura cu cativa oameni din acea echipa, lucrurile niciodata nu vor mai fi la fel. Vineri, odata cu cateva randuri scrise de unii dintre ei pe o carte oferita cadou, am pus deoparte, in bestiarul lunilor traite impreuna, micile succese si micile ratari.
Micile ratari sunt mai greu de gestionat decat marile esecuri, ca sa il parafrazez pe un drag contemporan. Momentele alea in care te-a luat gura pe dinainte si ai ranit pe cineva fara sa iti dai seama, cand ai agresat prin extra voiosia ta alurile triste din jur, cand ai fortat valul cum ai vrut tu, cand nu ai apreciat, nu ai inteles, nu ai vrut, nu ai putut sau pur si simplu nu ti-a pasat. Momente Oana Dan asupra carora nici macar Oana Dan nu mai poate interveni. Latura meschina a inteligentei.
Prietenii care ar fi putut fi si care nu se vor mai naste, complicitati pierdute si mai ales cochetarii absurde. Toate s-au incheiat fara ca protagonistii lor sa fi disparut. Toate vor continua, o vreme, in amintirea comuna. Pe urma toate se vor duce acolo unde se duc si orele de somn nedormite. In neant. In uitare. In ieri.
In urma lor voi ramane eu, la fel in aparenta, dar mai ciopartita pe aici, pe colo, in partile invizibile. It’s just a job, imi repet in minte cu indarjire pana incep sa cred. Ma ridic si mai primesc cate o imbratisare patimasa.
Vedeti, aproape ca e ca in dragoste.
Pentru toate momentele in care am fost adulta fara sa fiu matura si mai ales pentru toti cei care au avut de suferit de pe urma lor. Stiu ei bine cine sunt.
Din dragoste, pentru el. You can marry another, it’s alright with me.
Ce nu poate lasa in urma Andrei Craciun
-
Fight Club. O copie a unei copii a unei copii
Abia acum, inspre 30 de ani, am citit romanul care a stat la baza filmului lui Fincher din 1999. De data aceasta, e mai bun filmul, cu Brad Pitt si Edward Norton, decat cartea lui Chuck Palahniuk, care fara sa fie rea reuseste totusi sa para o copie a unei copii a unei copii a unei copii. Sau, poate, am citit-o eu prea tarziu, deja cinic si invins.
Acest articol scris de Scott Anderson a fost publicat in revista „National Geographic” din februarie 2010. Jurnalismul old school e aici: e bine documentat, e decent scris, e asa cum trebuie, si cum nu mai e timp pe la noi sa se faca (iar cine isi ia timpul, indeobste prost si fudul, nu stie sa faca, inchizand definitiv si ridicol cercul).
Textul despre indienii sioux este inca si mai bun. Poate ca ar trebuie sa cumparati revista. Dupa mine, ziarist de presa scrisa de sapte ani, „National Geographic” e cel mai bun „produs” care se publica (si) in Romania in fiecare luna.
Ce nu poate lasa in urma Vlad Stoicescu
-
Falia
Avea dreptate Pompiliu Constantinescu. Cam din trei in trei decenii, spunea criticul interbelic, cultura romana trece printr-o criza de crestere, reintorcandu-se subit la faza copilariei. „Invectivele se imbulzesc ca berbecii in fata suvoiului. Suntem nevoiti sa o luam de la inceput, sa ne clarificam principiile, sa reinvatam a gandi”.
Asa e, cu mentiunea ca observatia e deplin valabila pe toata lungimea segmentului denumit „societatea romaneasca”. E prima concluzie pe care o trag, cu o pornire mai degraba lipsita de tact jurnalistic, dupa o saptamana in care am inceput sa pun cap la cap bucatile de Romania stranse in contul unei campanii editoriale de proportii pe care Dela0.ro o pregateste in colaborare cu o platforma online despre care veti mai auzi aici. Rabdare, cititori! Rabdare si tutun.
-
Ce-ascundeti, domnilor?
Ii stim pe Arghezi, Rebreanu, Slavici sau Lovinescu din lecturile adolescentei. Au trecut prin manualele noastre, ne-au bantuit noptile, ne-au incarcat memoriile, ne-au chinuit diminetile si au sfarsit prin a se aseza in biblioteci, unde rar ii mai consulta cineva. Cine erau insa Arghezi, Rebreanu, Slavici sau Lovinescu? Iubeau ei banii? Erau afemeiati? Beau bere? Cheltuiau in nestire? Castigau bine?
Ne-a invatat scoala romaneasca, pe toti, sa privim statuile astea ale literaturii, inaltate sus, pe soclurile lor invincibile, fara a ne intreba macar o data ce au inchis, precum toti ceilalti, precum noi toti, in propriile cutii ale Pandorei. Si sunt atat de putine surse care ii umanizeaza, coborandu-i de pe soclu si trimitandu-i printre noi, cu toate spaimele lor, incat ar fi pacat sa nu va scriu aici despre doua volume.
Primul – Felix Aderca, Marturia unei generatii. Al doilea – Ioan Biberi, Lumea de maine. Sunt doua carti de interviuri realizate, la aproape doua decenii distanta una de alta, cu personalitati literare. Sunt, mai mult, doua volume despre cum se vede lumea prin lentila scriitorilor care, macar unora dintre noi, ne-au deschis lumea.
Citez aici doar doua raspunsuri, cu recomandarea clasica facuta celor curiosi pentru mai departe: nu credeti, cercetati!
Tudor Arghezi, 1945
- „In literatura, cel putin, lumea de ieri a fost calitativ intotdeauna mai buna decat cea de azi. Pascal, de exemplu. Cand a scris Pascal? Acum peste 300 de ani. La ce fel de lumanare de ceara a scris pana lui inegalata din confortabilul ev al becului electric? Sa nu uitam manuscrisele, ca Biblia, care sunt opera celui mai intunecat trecut, al opaitului de seu si ulei”.
Ioan Slavici, 1925
- „Caragiale scria foarte anevoe! La Timpul era intotdeauna furios pe baietasul care venea de la tipografie sa ceara manuscris. Bine, ma, tu crezi ca noi traim pe lumea asta ca sa-ti dam tie manuscris?. Niciodata nu trimitea la tipografie vreun articol inainte de a-l fi copiat pe curat. Avea o scriere foarte frumoasa. De cele mai multe ori insa tot bietul Eminescu se aseza la masa si scria articolul pe care trebuia sa-l scrie Caragiale. Si cheltuitor! Caragiale era totdeauna cu leafa luata pe doua luni inainte. In februarie, bunoara, Caragiale luase leafa si pe martie si pe aprilie. Cand s-a pornit procesul cu o matusa a lui, Caragiale ca sa nu mai duca procesul a cerut o despagubire, ceva. Si a primit 150.000 lei. Cum i-a luat a si plecat in strainatate. Cand procesul a fost castigat de alti pretendenti, a cazut si Caragiale la parte. I-au mai venit alti 250.000. Si pentru ca o rubedenie a lui, femeie batrana, n-avea ce face cu banii, Caragiale a luat inca 250.000. Cand s-a inapoiat de la Berlin, a intalnit la Viena pe un anume Mirescu, care stiind pe Caragiale cu avere, i-a imprumutat 16.000 lei. Banii nu i-a mai vazut, dar odata l-a intrebat pe Caragiale: Cum faci tu, bre, de cheltuiesti atatea parale? Iata, a raspuns Caragiale, si la asta e nevoie de talent!”.
