Tot ceea ce nu poate fi lasat in urma

“Romania de la Zer0” propune, incepand cu aceasta duminica, un index saptamanal de recomandari, lucruri care merita citite, auzite sau vazute si care nu pot fi lasate in urma. Lista e deschisa: nu avem ochi, urechi sau nas pentru toate. Va invitam, asadar, sa propuneti tot ceea ce credeti ca nu poate fi lasat in urma.

0

Exista lucruri, nu putine, pe care reusim sa nu le observam in fuga continua spre ziua de maine. Exista carti pe care nu ajungem niciodata sa le citim. Exista filme pe care nu apucam vreodata sa le vedem. Exista articole de ziar sau revista ingropate de matematica infinita a internetului, obsedat sa schimbe mereu prima pagina de azi, desi abia avem ocazia uneori sa intelegem ce a fost ieri. Exista melodii pe care nu le-am auzit sau pe care le-am uitat pur si simplu.

Incercam sa le strangem aici, sub umbrela “Recomandarilor Dela0.ro”, la fiecare sfarsit de saptamana. Sunt lecturi de care ne lovim, filme pe care le remarcam, carti de care ne amintim ca poposesc pe rafturile bibliotecilor sau melodii care ne mai panseaza zilele grele.

Si pentru ca suntem doar trei, si pentru ca nu avem ochi, urechi sau nas pentru toate lucrurile care nu merita sa fie lasate in urma, va invitam sa ne faceti propuneri, pe mail sau pe forum.

Iata, asadar, lucrurile pe care nu le putem lasa in urma la finalul acestei saptamani.

Ce nu poate lasa in urma Oana Dan

Reeditata anul trecut la Polirom, cartea care l-a marcat pe adolescentul Mircea Eliade este o lectura obligatorie pentru toti aceia care se simt sub val.

Papini nu este doar un intelectual macinat si dezamagit, ci si un munte de  inconstanta, sensibilitate, indecizie si inadaptare, fericire si tristete. In fiecare dintre cei neadaptati lumii moderne salasluieste un mic Papini.

„Lumea trebuia neaparat innoita”, scria Papini aproape acum un secol. Si cat de adevarat este si astazi. „Daca spiritul s-ar schimba, s-ar schimba dintr-odata intreaga viata. Daca si-ar propune teluri diferite, daca ar distruge in sine insusi anumite preferinte si ar capata altele, existenta omenirii ar fi intoarsa pe dos si innoita. Toate problemele omenirii – nationale, sociale, morale – sunt, in fond, probleme sufletesti, probleme spirituale. Schimbandu-se interiorul, se schimba exteriorul;  reinnoind sufletul, se reinnoieste lumea”.

Niciodata coverurile nu au fost mai sexy, salbatic si lejer abordate. Trupa creata de muzicienii Marc Collin si Olivier Libaux, prin care s-au succedat mai multe soliste – toate cu timbru erotic in voce –, are suflu ludic. Numele insusi e pe tiparul unui calambur peste care s-au pus felurite condimente, cam pentru toate gusturile, dar nimic in exces.

Nouvelle Vague inseamna Noul Val, o aluzie la innoire, dar si la noul val din cinema-ul francez, una dintre sursele de inspiratie pentru stilul neconventional al trupei. Playlistul acesta e balsamic in serile de singuratate si revigorant dupa zilele grele.

Confortabil reinstalat la Kremlin la inceputul saptamanii, cel mai potent lider al momentului are o agenda ferma, pe care jurnalistii de la Al Jazeera o puncteaza in trei directii: economia, Rusia de est si relatia cu NATO. In masura in care Rusia ne intereseaza, si ar trebui sa ne intereseze!, analiza e de neratat.

Ce nu poate lasa in urma Andrei Craciun

Ruleaza inca pe marile ecrane ale orasului Bucuresti filmul artistic „Corbul”, thriller in regia lui James McTeigue, cu John Cusak in rolul lui Edgar Allan Poe, adica in rolul principal. Nu o sa povestesc aici subiectul lui; e de gasit pe orice site care se ocupa de cinema. O sa va spun altceva: in anul 1849, in orasul Baltimore, Edgar Allan Poe, autorul poeziei „Corbul”, probabil cea mai cunoscuta poezie din literatura americana, chiar a murit. A fost gasit nu pe o banca, ci pe un trotuar, zacand in propria nebunie.

A murit la spital, nu peste mult timp, iar pe certificatul de deces scrie ”rabie”, adica turbare. Tot ce se poate. Thrillerul acesta, fara sa fie deloc rau!, nu este cel mai bun film care se putea face dintr-o asa viata si o asa moarte; este oricum un film care, in felul sau facil si comercial, se inclina in fata acestui geniu dependent de alcool, de droguri si, mai ales, de suferinta. „Corbul”, filmul, face din Poe un romantic care e gata sa moara din dragoste, si chiar o face.

Viata si moartea lui Poe meritau desigur un altul, cu mai putin sange si mai putin succes de public, poate in alb si in negru, sau poate doar in negru. Poe obisnuia sa spuna ca nu are niciun ban, si chiar nu avea, dar tot el spunea ca are inca speranta, desi nu are ce face cu ea – nicio banca nu o accepta; era atunci ca si acum –  poetii mor saraci. Da – un film mut in care Poe sa moara turband, sperand pana la capat in zadar.

  • Cateva randuri despre sinceritatea lui Daniel Abagiu

S-a republicat recent, la Polirom, in colectia „Top 10+”, cartea „Tineretile lui Daniel Abagiu”, de Cezar Paul-Badescu (da, chiar el, ziaristul). Acum as vrea sa va spun ca e vreo capodopera, dar nu e (bine ca oi fi eu vreun Tolstoi!). Prima carte a lui Cezar nu straluceste, poate ca nici nu va rezista trecerii timpului – e incarcata de nostalgia dupa anii `80, dar si generatia asta a decreteilor va imbatrani pana cand nu va mai conta – gata, trece.

De ce merita, totusi, sa o cititi? Raspunsul sta in cuvantul acesta – sinceritate. Bineinteles ca Daniel Abagiu este Cezar Paul-Badescu si, in fond, Daniel Abagiu am fost toti candva, chiar daca preferam cateodata sa nu ne mai amintim. Este autorul nostru un mare scriitor? Mai degraba nu, desi lasa o puternica impresie de frumusete a ideilor vlaguite insa de lene sau minate de fatalitate.

Mircea Cartarescu se arata, in prefata, uluit cu cata lejeritate se poarta Cezar cu propriul destin de om de litere. Asa e, a vrut chiar sa-si boteze „Tineretile” cu foarte manifestul „Deloc literatura”. Sinceritate, va spuneam. Exista, cred, doua culmi ale acestui text care navigheaza intre onestitate brutala si uitatele naivitati ale romantismului. Prima culme este cand Daniel Abagiu ii marturiseste primei femei din viata sa ca este virgin si ca pana atunci a trait din laba, din ce dracu sa traiasca?! Chiar asa: din laba.

A doua: Daniel Abagiu, liceanul, se plimba ore in ploaie, alaturi de fata pe care o iubea asa cum numai la adolescenta se mai iubea si poate inca se mai iubeste, nu mai stiu. Avea sa afle mai tarziu ca ploaia din ziua aia avea ceva special. Era ploaia din ziua de aprilie cand explodase Cernobilul.

Ce nu poate lasa in urma Vlad Stoicescu

Sayed Kashua, autorul israelian de etnie araba – ce specie ciudata! -, merge la Amsterdam, pentru a vorbi despre traducerea olandeza a ultimului sau volum. Acolo, se intalneste intr-un studio de televiziune cu Paul Auster si observa cum moderatorul le-a pregatit invitatilor sai doua seturi complet diferite de intrebari. Kashua scrie apoi o mica bijuterie reportericeasca, in fapt o fresca in cateva sute de cuvinte care ar merita sa deschida orice studiu antropologic despre cum vede Batranul Continent lumea. Bine-ati venit in Europa!

Alan Taylor este, probabil, cel mai bun compilator de productie fotojurnalistica din lume. Povestile sale in imagini strang saptamanal zeci de mii de aprecieri pe Facebook. Iat-o pe aceasta: 24 de fotografii despre Superluna care ne-a traversat recent cerurile, ridicandu-se, egal, deasupra zgarie-norilor din Manhattan si a moscheilor din Amman.

  • O poveste cu Mihail Sebastian şi Leny Caler

Istorii si imagini din Bucurestiul evreiesc. Asa se numeste volumul-album tiparit recent de editura Noi Media Print, in fapt o monografie a urmelor lasate de prezenta evreiasca in Capitala. Cartea e o colectie de cifre, imagini si memorii, care amesteca trecutul si prezentul, conturand o lume paralela la contemplarea careia ne-am putea intreba cum ar fi fost, daca…

Merita mentionat un pasaj recompus de actrita interbelica Leny Caler, marea iubire a lui Mihail Sebastian, evreul insingurat din Bucurestiul antisemit si eroul unei istorii care se scrie asa:

„Sebastian vorbea cu aprindere despre teatru, dar tonul in care o facea ma irita si prilejuia una dintre frecventele noastre certuri. Sebastian avea un mod batjocoritor, ironic, de a vorbi despre genul teatral, despre literatura dramatica, numind teatrul un gen minor al artei. Intr-o seara, la bodega Mircea, l-am provocat: Daca este chiar atat de simplu sa scrii piese, apuca-te si scrie si tu una, sa vedem daca reusesti, daca esti in stare! Mi-a raspuns prompt: Pariezi cu mine ca intr-o luna iti aduc o piesa? O piesa in trei acte gata? La despartire eram multumita si convinsa ca Sebastian va pierde pariul. Dupa o luna de zile, ma cheama la telefon si-mi spune: Ai pierdut pariul! Continuam sa cred ca glumeste. A doua zi a venit cu manuscrisul, privindu-ma cu un usor zambet si a inceput sa citeasca. Lectura piesei m-a entuziasmat, m-a cucerit, incepand chiar de la titlu”.

Piesa era „Jocul de-a vacanta”.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.