Tot mai putin siguri de existenta lumii

Acest text, nu va lasati pacaliti de titlu!, este despre cei care nu si-au pierdut increderea in anumite lucruri. In existenta lor, in importanta gesturilor insignifiante, in efortul cotidian depus pentru a gasi un sens.

In egala masura, insa, acest text subliniaza o pierdere si mai multe feluri de a obosi. Nu ne-am pierdut inca increderea, dar sunt atatea lucruri care ne scapa printre degete incat am ajuns, cinici, sa decretam ca naivitati mirosul de hartie tiparita sau bucuria stinghera a rasariturilor estivale.

Va suna familiar?

Dupa ce a iubit cateva femei si cateva carti (mai multe carti decat femei), a trait poezie si deznadejde, si s-a scufundat in banal doar pentru a se ridica inca o treapta, Andrei Craciun e din ce in ce mai putin sigur ca lumea asta, asa cum o stim noi, exista.Singurele semne certe ale existentei ei, de-a lungul saptamanii trecute, sunt micile bucurii starnite de (re)intalnirile cu cateva carti.

Surprinzator poate, desi cel mai probabil previzibil, Oana Dan nu mai crede in dragoste si nici in posibilele fericiri pe care ea le promite. De ce? Pentru ca e efervescenta si, mai ales, evanescenta. Adica, ii scapa printre degete fara ca macar sa-si dea seama. A pacalit-o de cateva ori, uneori mai intens, alteori mai febril, poate si isteric, ultima data calm si asezat. Singura dovada a trecerii ei a pitit-o bine in camasa irisului. In rest, timpul trece, asta e cert. Iar asta te obliga sa crezi, macar, in cremele anti-aging.

Abia intors in tara, dupa o luna de zile petrecuta departe de Bucuresti, Vlad Stoicescu isi permite sa fie optimist. A scapat de toate. De alegeri, de iesirea din scena a Elenei Udrea, de plagiatul prim-ministerial, de misculatiile si viermuiala institutionale, de glontul (con)damnatului Adrian Nastase. S-a lovit, insa, de altele: micile fericiri sunt mai greu de gestionat decat marile esecuri. Se viseaza si se rateaza egal chiar si pe alte continente, chiar si in America, al carei vis arata, tot mai mult, precum in versurile baietilor de la Robin and the Backstabbers – „ca un pian pe calea ferata”.

Stiti, insa, pianul din „October” al celor de la U2? Nu e inca octombrie, si copacii n-au fost deposedati de tot ce poarta, dar e-adevarat oricand si oriunde: „kingdoms rise and kingdoms fall, but you go on”.

Ce nu poate lasa in urma Andrei Craciun

• Geniul si zeita

Nu stiu altii cum sunt, insa eu, incurabil melancolic, pierzator desigur la toate ruletele vietii, imi iubesc femeile si cartile mai tarziu, cand e prea tarziu. Recitesc  „Geniul si zeita” de Aldous Huxley. Cata frumusete a fost risipita in aceste 203 pagini pe care tot mai putini le inteleg! Au trecut prea multi ani de cand am primit aceasta carte cu urmatoarea dedicatie:  „Ironia soartei face sa avem sentimente shakespeariene si sa vorbim despre ele ca vanzatorii de automobile”. Este una dintre frazele lui Aldous Huxley, dar la fel de bine poate fi o madlena, singura fereastra inspre timpul in care credeam ca suntem Geniul si zeita, desi, bineinteles, nu eram.

• Cititorul

Cartea „Cititorul” a lui Bernhard Schlink, mai buna decat filmul oscarizat, am primit-o cadou in ziua in care am implinit 26 de ani. Prietenul meu I., care imi spune inca Junior, a scris cateva randuri in care ma apela „poet, editorialist, autor de reportaje filosemite”, caci asa si eram.  Recitind „Cititorul” (proza simpla, curata, impecabila) continui sa ma amagesc, da, ca anul 2009, macar el, s-ar putea intoarce.

• Cavalerul inexistent

Italo Calvino este unul dintre autorii pe care i-am iubit cel mai mult, iar „Cavalerul inexistent” o bijuterie la care ma intorc de fiecare data mai uluit. Am vazut ca exista moda de a scrie, pe internet fireste, despre „acel moment in care…”. Are si Calvino – ce urias poet travestit in prozator e Calvino! –  un „acel moment”.

„Cavalerul inexistent”, pagina 31: „Era momentul in care lucrurile isi pierd consistenta de umbra care le-a insotit pe timpul noptii si isi recapata treptat culorile, dar, intre timp, par sa traverseze un limb nesigur, usor atinse de lumina, aproape aureolate; e clipa in care esti tot mai putin sigur de existenta lumii”.

Ce nu poate lasa in urma Oana Dan

• Institutia sinuciderii

Un excelent text scris de Andrei Craciun in „Adevarul”, pe 21 iunie, dupa noaptea glontului si a fularului Burberry.  „Institutia sinuciderii, asa cum e: in Romania se sinucid, in medie, zece oameni pe zi. Nu exista, din pacate, statistici despre sinuciderile ratate. Eu asta as vrea sa stiu: cine sunt cei zece oameni care chiar s-au omorat in ziua in care Adrian Nastase s-a vanat singur. Vreau sa le stiu disperarile, cancerele, neimplinirile in amoruri, saracia. Cum au trait si cum au murit? Nu vom sti niciodata, ei sunt fapt divers”.

• Placerea asteptarii

Nimanui nu-i place sa astepte. Uneori, insa, asteptarea are cele mai placute valente posibile. Va amintiti de „Micul Print” si de asteptarile din micul univers? Intocmai ca in cartea lui Antoine de Saint-Exupery, am asteptat o revedere, m-am intrebat cum va fi, daca ochii se vor recunoaste si ce isi vor spune, si daca blandetea serii va anula tot ce trebuie uitat si va spori pofta de confesiune. Va recomand exercitiile de rabdare si de asteptare.

• Pericolul nostalgiei

Un prieten imi spunea ca trecutul e singurul care il intereseaza pentru ca doar in trecut a fost fericit. Eu cred ca trecutul ma intereseaza, uneori, doar ca material de analiza, evit sa-l retraiesc – foarte rar mi se intampla sa o fac.  Dupa ce mi-am reglat un pic conturile cu el, nu mai cred in trecut deloc, nici in amintirea lui buna, plina, fericita. De fapt, genul asta de nostalgie mi se pare periculoasa pentru ca nu face decat sa deschida cutia neimplinirilor, ratarilor, iluziilor, trecutelor fericiri, pierderilor. Cine naiba are nevoie de ele? Poate doar poetii.

Ce nu poate lasa in urma Vlad Stoicescu

• Banalitatea

Daca exista un timp al concursurilor de frumusete si unul al pranzurilor corporatiste, daca exista un timp la care trenurile trebuie sa paraseasca garile si unul la care copiii sa mearga la culcare, daca exista un timp al iubirii si unul al disperarii, daca exista un timp in care trebuie sa te ascunzi si unul in care esti impins in fata cortinelor, daca exista un timp pentru nastere si unul pentru moarte, toate acestea se intampla pentru ca banalitatea e partea cea mai importanta a existentei noastre.

E momentul de respiro de la capatul zilelor in care trebuie sa fim seriosi si siguri pe noi sau poate doar lenea de la sfarsitul saptamanilor. E punctul in care incep si sfarsesc toate fericirile noastre si locul in care ne cuibarim dupa ce am fost convinsi, cine mai stie a cata oara?, ca exceptionalul a trecut pe langa noi.

Exista multe feluri de banalitate: unele caldute, altele insuportabile, cateva de-a dreptul oribile. Hannah Arendt a scris in urma cu cinci decenii o carte fundamentala pentru intelegerea naturii umane. Se cheama „Banalitatea raului” si, contrar opiniilor insurubate in constiinta globala, cred ca e mai mult despre banalitate decat despre rau.

Acesta e doar un exemplu, insa. Sunt multe tipuri fecunde de banalitate, majoritatea utile in pastrarea sanatatii mintale intr-o lume care ne spune de la prima ora a diminetii pana la ultimul ceas al serii ca suntem orice, numai banali nu.

• Un imperiu care a cazut inexplicabil

In 1991, Uniunea Sovietica s-a dizolvat pur si simplu, lasand in urma nu doar amintirea unui imperiu ruinat, ci si o intrebare careia nu i s-a oferit inca un raspuns credibil: cum a fost posibil? Vladimir Putin continua sa creada ca disparitia URSS este cea mai mare catastrofa geopolitica a secolului trecut, iar pentru Rusia se prea poate sa fie chiar asa. Disparitiile statelor, mai ales ale celor catalogate ca superputeri globale, nu sunt insa fenomene cataclismice, iscate si disparute din senin.

Si totusi, nici esecul modelului economic socialist, nici pierderea cursei inarmarilor in fata SUA n-au putut explica ruinarea totala a URSS. O face acum, apeland la forta ideilor, Leon Aron, unul dintre cei mai buni specialisti occidentali in istoria recenta a Kremlinului, in volumul „Roads to the temple”. Un volum de 466 de pagini – din care, atentie domnule Ponta!, referintele bibliografice si notele de subsol reclama 30% -, despre felul in care subrezirea fundatiilor morale ale regimului sovietic este motivul disparitiei URSS, nu poate fi povestit, si nici nu trebuie. Daca inca credeti ca economia ineficienta a determinat prabusirea comunismului sovietic, rasfoiti-i paginile. Cartea poate fi comandata AICI.