Umanitatea din noi

Romanul “Zuleiha deschide ochii” al scriitoarei tătare Guzel Iahina e considerat marea revelație a literaturii ruse contemporane. E povestea unei femei care descoperă umanitatea și dragostea în vremurile crunte ale colectivizării din Rusia anilor 1930.

0

Pornind de la experiența bunicii ei – deportată în Siberia la 7 ani, pentru o perioadă de 16 ani – Guzel Iahina scrie o poveste tulburătoare despre emanciparea unei femei, Zuleiha.

Care învață să nu mai depindă de nimeni și să își ia viața în mâini, chiar dacă într-un complicat context economic, social și politic.

Soția unui țăran înstărit dintr-un sat tătăresc, Zuleiha e aproape ca un argat în casă, exploatată atât de bărbat, cât și de soacră, incapabilă să aibă câteva minute zilnic pentru ea.

Când reușește să le aibă se pierde în gânduri despre spirite și morți, plănuiește cum să fure mâncare la care nu are acces și cum să nu adoarmă înaintea soțului.

Și poate c-ar fi dus-o așa mulți ani – născând copii care mureau și slujindu-și soțul și soacra – dacă istoria n-ar fi avut alte planuri.

Odată cu marea colectivizare din anii 1930, Zuleiha rămâne singura supraviețuitoare a familiei și e dusă într-un lagăr de muncă din Siberia, un drum de aproape nouă luni pe calea ferată.

În taiga începe o viață nouă în care Zuleiha naște primul copil care va supraviețui, învață să ia decizii și să facă alegeri.

Scriitoarea Guzel Iahina povestește într-un interviu pentru Dilema veche că a încercat să redea o anumită căldură, o anumită umanitate în carte, în ciuda lucrurilor groaznice care se petrec în tabăra de muncă:

“Acolo, în taiga, încercuiți fiind de pădurea de nepătruns, oamenii erau nevoiți să stea aproape, să se sprijine unul pe celălalt și, în final, acest spirit al înfrățirii, această căldură, se percepea foarte clar în povestirile bunicii.

Așa că mi-am formulat un obiectiv creativ, și anume să scriu despre o temă dificilă, dar fără să o fac apăsătoare.

Mi-am dorit astfel să atrag cititorul după mine, ca el să poată să pășească peste partea apăsătoare a evenimentelor și să simtă eroul din punct de vedere emoțional și să simtă, mai ales, acest sentiment de căldură sufletească.”

În Siberia, Zuleiha se emancipează, trece de la bucătărie la infirmerie și, ulterior, în artelul (n.r. – cooperativă, colhoz) de vânătoare, unde excelează. Crește un copil, iubește un bărbat față de care are sentimente ambivalente și, la final, învață să dea drumul puiului din cuib.

Scena finală a romanului e de-a dreptul răvășitoare, iar durerea Zuleihăi devine un vuiet al pădurii, potolit doar de privirea îmbătrânită a bărbatului iubit.

Se privesc în ochi, doi oameni bătrâni, iar între ei se cască o mare durere.

Ce înveți din carte

 Istoria.  Multă, reală, trăită.

 Iertarea.  Poate cel mai greu lucru de pe lume, să ierți și să nu îți pierzi speranța și încrederea în ceilalți.

 Solidaritatea.  Legăturile trainice se pot naște în cele mai vitrege condiții și ele pot șlefui spectaculos destinele tinere. Fiul Zuleihei învață de la câțiva deportați intelectuali franceză, teoria artei, literatură.

 Dragostea.  Nu e niciodată o alegere, dar e o alegere ce faci cu ea, până unde mergi, la ce renunți pentru ea.

 Durerea.  Cu cât fugi mai mult de ea, cu atât te va lovi mai intens, exact pe principiul de ce ți-e frică nu scapi.

 Fericirea.  E posibilă oriunde și oricum, uneori ea înseamnă să ții o pușcă în mână și să mergi cu pas ușor prin taiga, adulmecând.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.