Un atentat pus la cale de omul nou din politică

Transparența guvernamentală nu este un moft. Sarcina miniștrilor de a răspunde complet și detaliat la întrebări de interes public care vizează domeniul lor de gestiune nu este un moft. Ambele sunt obligații față de cetățean. Și ambele sunt indicative (sau nu) pentru o democrație funcțională. 

E deja un loc comun să scriem că marile partide românești – PSD și PNL – nu au dat foarte mulți bani nici pe transparența actelor de guvernare pe care le-au întreprins, nici pe accesul la informații de interes public.

Cea mai recentă demonstrație în acest sens a liberalilor a fost chiar primul an și jumătate de pandemie. Guvernările Orban și Cîțu au pus adesea lacăt transparenței administrative, fiind mai interesate de “comunicarea strategică” decât de realitatea factuală. 

Lipsa de transparență în actul de guvernare începe să se vadă acum și la USR+. Nu știți, de pildă, prea multe despre PNRR (fantomaticul plan de redresare și reziliență) și pentru că ministerul lui Cristian Ghinea (care a coordonat efortul general de compilare a reformelor sectoriale) n-a comunicat mai nimic despre premisele, mijloacele, obiectivele și dificultățile reformelor asumate pe hârtie.

Recent, scena publică l-a avut în lumina reflectoarelor pe ministrul Transporturilor Cătălin Drulă, după ce un tren de călători a rămas blocat ore în șir pe calea ferată – apoi s-a târât (la propriu) până la destinație.

Solicitat să explice public pocinogul, directorul CFR Călători Ovidiu Vizante, instalat în funcție chiar de ministrul Drulă în luna aprilie, a avut o reacție complet deplasată. De fapt, “complet deplasată” nu e deloc sintagma potrivită. Reacția funcționarului a fost pur și simplu imbecilă.

Întrebat de un jurnalist (o, vai, de la Antena 3!) despre soluțiile găsite pentru rezolvarea situației de urgență, directorul CFR s-a derobat pur și simplu de responsabilitate, trimițând reporterul să facă el mai bine dacă poate. Întregul dialog poate fi citit AICI.

Ministrul Cătălin Drulă a pus ieșirea lui Vizante pe seama oboselii, scuzându-și astfel directorul “nedormit”. Apoi a ținut o conferință de presă în care a subliniat că subiectul Vizante este închis, alocând pentru întrebările presei fix cinci minute. După care ministrul a plecat – deși erau mult mai multe întrebările care aveau nevoie de clarificare, în afara celor trei care prinseseră termenul-limită al celor 5 minute ministeriale. 

Discuția despre disprețul guvernanților față de presă nu are legătură doar cu faptul că principii precum transparența, deși clamate, le sunt străine în practică multora dintre ei. Are legătură și cu felul în care arată și funcționează presa în România. După cum are legătură și cu modul în care cetățenii se raportează la existența presei (adică la valoarea democratică intrinsecă a unei astfel de prezențe deranjante pentru “comunicarea strategică” și punctajele de partid).

Nu este o scuză, dar este o realitate. 

Cătălin Drulă face și el parte din generația nouă de politicieni care a împărțit radical presa în tabere bune și tabere rele. Formațiunea politică a lui Cătălin Drulă a câștigat capital politic semnificativ punctând în permanență cum presa bună are rolul de a-i ataca pe infamii pesediști – în vreme ce presa rea poate fi deconspirată de un atribut unic: îi atacă infam pe politicienii noi.

Care e primul reflex al consumatorilor de presă după ce citesc sau vizionează un material jurnalistic? Să se întrebe: <Ăștia cu cine sunt? Cine îi plătește să scrie așa?>. Așa a ajuns societatea – în cele mai multe situații – să se raporteze la presă.

Pățim și noi, la Dela0.ro, chiar dacă scriem relativ rar despre politică – și chiar dacă 90% din materialele noastre sunt articole care lucrează cu realități incontestabile, cu date, cu fapte, cu statistici. Când scriem însă despre PNL suntem PSD-iști. Când scriem despre PSD suntem progresiști sau PNL-iști. Când scriem despre USR+ suntem niște vânduți, subjugați unor interese obscure care țintesc să-i înlăture pe singurii politicieni cinstiți și muncitori din România. 

Vă mai aduceți aminte reacția publică după investigația Rise Project despre afacerile cu fonduri europene ale lui Dan Barna? Inclusiv liderul USR a lăsat să se înțeleagă la momentul respectiv că ancheta RISE ar fi o comandă politică, un atac de campanie, punând astfel sub semnul întrebării credibilitatea acelorași jurnaliști pe care îi aplauda atunci când scriau despre Liviu Dragnea. 

Presa românească e o realitate cu multe tabere cinice, ele însele impasibile față de ideea de interes public – iar politicienii, vechi sau noi, au profitat din plin de acest lucru. Pentru politicienii noi a devenit foarte ușor să divagheze de la propriile greșeli acuzând campanii de presă împotriva lor. Sau tratând pur și simplu jurnaliștii ca pe niște purtători de microfon ale căror roluri pot fi lesne distribuite sau redistribuite în funcție de angajatorul media.

Când ajungi la guvernare (o activitate gri, prin excelență) cu ideea că ești albul predestinat, gândul nu-ți stă deloc la transparență. Reporterul care îți pune întrebări poate deveni oricând dușmanul intențiilor tale imaculate. Și nu puțini se vor trezi aplaudând de pe margine lupta titanică a guvernantului bun, salvator și muncitor, cu jurnalismul iscoditor și clevetitor – deci, în esență, nociv.

Și totuși, politica democratică înseamnă să fii capabil să gestionezi situații în care interesul public și urmărirea lui până în pânzele albe pot deveni mai tăioase decât ascuțișul lamei.

Soluția nu poate fi aceea de a întoarce spatele presei și de a refuza dialogul, cu atât mai mult când e vorba de o situație de criză. Ori, dacă aceasta este soluția pe care o poate produce guvernarea reformistă, atunci românii care au ieșit în stradă după ce au auzit obsesiv la televizor <Altă întrebare!> se vor trezi acum într-o altă buclă, identică, chiar dacă de sens contrar. 

<Subiectul e închis!> (poziție publică adoptată recent și de premierul Cîțu, și de ministrul Drulă) nu e doar o porcărie de răspuns guvernamental. E un atentat la adresa unei democrații care și așa abia se ține într-un fir de ață.

Iată și recomandările săptămânii.

Ce nu poate lăsa în urmă Diana Oncioiu

Un interviu cu Polunin, unul care se ferește de extreme
AICI.

Un documentar cu și despre Diego Maradona, tot fără extreme
AICI.

Ce nu poate lăsa în urmă Vlad Stoicescu

Judecata de Acum #14
Între zeloși liberali și nedormiți salvatori mai trece o zi, apoi o săptămână, apoi o lună, apoi un an în actul de guvernare românească.

Reforma promisă e strașnică, chiar dacă “guvernare românească” nu pare să fie totuna cu guvernarea de care au nevoie (totuși) românii.

La ediția #14 a Judecății am răsfoit prin atlasul contemporan cu saltimbanci. Nu doar atât, însă. Am mai tras cu ochiul la mersul justiției, la valul 4 care vine, dar și la ce ne-a lăsat moștenire N.C. Paulescu (marele nostru savant care și-a pus toată greutatea științifică într-o demonstrație feroce și imbecilă).

Ia să vedeți, AICI!