Un bilet la clasa I

Un om obisnuit decide intr-o zi de ianuarie cu prea putina zapada sa devina donator pe termen lung. E un proces care merge dincolo de transferul lunar al unei sume de bani. E o calatorie pe parcursul careia implicarea capata intelesuri neasteptate.

Donatorul esti TU, iar beneficiarul este un baietel din Cotu Malului, judetul Arges, care abia a implinit 7 ani. Il cheama Ionut, este mic de inaltime, stirb, slab, cu ochii verzi si cativa pistrui imprastiati pe un nas mic. Vine dintr-o familie mare, cu parinti care au dat prea putin pe la scoala.

Sunt atat de saraci incat fratii lui Ionut nu merg nici ei in unele zile la scoala pentru ca nu au incaltari. Nici Ionut nu merge la scoala. Ghetele ar fi insa ultima problema in cazul sau. Ionut vorbeste stricat, abia il intelegi, si este hiper-activ. Din cauza asta nu a fost primit in clasa 0.

Provocarea ta, a donatorului, este ca Ionut sa treaca mai intai printr-un program de terapie si logopedie, si-abia apoi sa se inscrie la scoala. Hai ca e timp!, iti spui, mai e pana in septembrie.

Apoi zilele trec, adunandu-se in saptamani si in luni. Trece iarna. Trece si primavara. Realizezi cat de greu e sa-l ajuti pe piticul stirb cu ochi verzi si pistrui imprastiati pe nas.

Atunci cand randurile urmatoare au inceput sa populeze paginile unui jurnal de donator, Ionut isi imagina ca lumea ii cuprinde doar pe el si ai lui, intr-un sat uitat de timp. Azi, din casa de chirpici in care se inghesuie sapte oameni lumea se vede un pic mai mare, chiar daca inca inspaimantatoare.

Langa linia ferata care traverseaza satul Cotu Malului, la periferiile Leordeniului, nu-i niciun peron. Dar nu vrei ca Ionut sa piarda trenul acesta. Vrei sa-i iei un bilet la clasa I.

Insa nu e asa de simplu.

Jurnal de donator. 30 martie 2016.

E prima data cand te vezi cu Ionut in Bucuresti. L-ai mai vazut la el acasa, in Cotu Malului, cu aproape doua saptamani inainte. Atunci abia daca a vorbit cu tine. Vine impreuna cu Cristina, mama lui. Aveti doua ore de petrecut impreuna pana la programarea la logoped. Iese de la metrou vesel. Nu e foarte interesat de persoana ta. O luati incet spre Universitate.

La prima trecere de pietoni Ionut o zbugheste fara sa tina cont de semafor sau de masinile care se apropie. E aproape imposibil de controlat. Inventezi repede un joc. Ii spui ca el este liderul micului vostru grup si va bazati pe el sa va spuna cand e sigur sa treceti. Pentru asta trebuie sa anunte cand e verde sau, acolo unde nu e semafor, daca vine vreo masina din stanga sau dreapta. Functioneaza o vreme.

La Romana Ionut te ia de mana. Mancati o pizza in parcul din fata Teatrului National, iar resturile le dati porumbeilor. Va mutati vizavi, la Fantana, pentru ca acolo sunt mai multi porumbei. Ionut prinde unul si va pune sa promiteti ca nu ii veti da drumul. Il pupa, il mangaie si ii spune ca il iubeste. Trebuie sa ii promiti ca nu ii dai drumul. Gasesti o plasa in care Ionut baga porumbelul. De la Univeritate plecati spre cabinetul logopedului.

Sedinta la logoped merge prost. Intereseaza mai mult prezenta ta acolo si motivul pentru care incerci sa il ajuti pe Ionut. Pustiul e agitat si vrea sa plece. Primeste o perna si o bata din plastic. E sfatuit ca atunci cand se supara sa dea in acea perna. Si Ionut da si da si da si tot da pana se inroseste la fata si incepe sa planga. Da cu furie, cu enorm de multa furie.

Dupa aproape o ora plecati. Ai obtinut ceva: refuzul psihologilor de a-l mai primi pe Ionut pentru ca “lucram doar cu copiii care stau cuminti pe scaun”. Ionut nu sta. Se exprima compansiune fata de tine pentru ca ai intrat in “asa ceva”.

Ii duci pe Ionut si Cristina la cel mai apropiat metrou. Ionut tine strans la piept porumbelul.

 

---

Portret de familie

---

 Ionut Zanfir locuieste in satul Cotu Malului din Arges impreuna cu mama Cristina, tatal Catalin si alti patru frati: Vili, Marian, Sidonia si Miruna. Casa lor din chirpici este, de fapt, o camera cu doua paturi puse in forma de L, doua dulapuri la care usile nu se mai inchid de mult, o soba care nu mai merge si o comoda pe care stau doua televizoare, unul stricat, unul inca functional. Intr-un pat dorm mama cu fetele, intr-unul baietii. Podeaua e a tatalui.

In spatele casei sunt improvizate cateva cotete: unul pentru curcile soacrei, altul pentru porci, altul pentru gaini. Curcile si gainile sunt ale bunicii paterne care locuieste alaturi. Purceii sunt ai lor, doi la numar. Mai au o catea care tocmai a fatat sapte pui si doi porumbei. Cainele este al lui Vili, porumbeii ai lui Marian si Ionut.

Vili implineste in august 15 ani. E in clasa a VII-a si vrea sa fie mecanic. Planul lui e sa plece la liceu la Pitesti. Marian are 12 ani. Nu prea ii place la scoala si nici nu stie sa citeasca bine. Mama Cristina ii spune ca daca nu invata il face cioban. Ii plac animalele asa ca asta pentru el nu e o amenintare. Sidonia are noua ani. Invata franceza la scoala si vrea sa fie doctor. Miruna e mezina familiei. Are trei ani si din toamna va merge la gradinita.

Jurnal de donator. 2 februarie 2016.

 Oficial e prima ta zi de donator pe termen lung.

 La finalul lunii ianurie ai inceput sa mergi la sedintele de consiliere pentru donatori. Exista asa ceva: te ajuta sa descoperi ce te ghideaza ca donator, de ce vrei sa donezi si cum vrei exact sa ajuti. E capital sa ai un plan daca vrei ca efortul tau sa fie unul constant.

Sedintele merg bine. Stii ce vrei: sa ajuti un copil sa mearga la scoala. Adica sa ii asiguri tot ce are nevoie pentru ca el sa aiba acces la educatie. Pui repede pe hartie o schema. Suma ar trebui sa fie de 150 de lei pe luna.

Pentru a avea continuitate ii iei in schema ta pe cei apropiati: mama, tata, sora. Fiecare acoperiti financiar cate o luna. In felul acesta, intr-un an iti vine randul sa donezi de trei ori. Banii nu ajung fizic in mana beneficiarilor. Se duc pe servicii, alimente, imbracaminte, rechizite.

2 februarie e oficial prima ta zi de donator pe termen lung. Tot ce ai momentan e un plan, cativa oameni alaturi, si un nume: Ionut.  

 

---

Neastamparul

---

 Ionut nu vorbeste bine, lucru care il supara foarte tare pentru ca el intelege ce ii spui, dar tu nu il poti intelege pe el mereu. Din cauza asta lui Ionut i se spune ca e prost. Asa ca de multe ori prefera compania animalelor sau a copiilor mai mici decat el. Cu ei poate sa nu foloseasca niciun cuvant.

Copilul este foarte activ. E greu uneori sa tii pasul cu el. Si cand nu o faci se supara la fel de tare ca atunci cand nu se poate face inteles. E momentul in care Ionut devine agresiv: arunca cu lucruri, le sparge sau ii loveste pe cei din jurul lui. Pentru ceilalti copii Ionut e rau, pentru parinti e obraznic. Uneori obraznicia se pedepseste cu palme.

Jurnal de donator. 9 februarie 2016.

Nu poti intra pur si simplu in viata lui Ionut. Asa ca inainte sa te cunoasca el e bine sa te cunoasca Cristina, mama.

Ai planuit ca prima donatie sa fie pentru o consultatie la logoped. Doar ca in timp ce tu cauti un specialist, familia lui Ionut are probleme urgente. Cristina trebuie sa suporte o interventie chirurgicala. Renunti la logoped si cauti un spital. Trebuie s-o duci pe Cristina la medic.

Va intalniti dimineata la metroul de la Victoriei. E o femeie inalta, cu parul lung prins in coada. E foarte slaba. E sfioasa si putin speriata. Afara e frig, iar ea are o bluza subtire de trening peste o alta si mai subtire. Ajungeti prea tarziu la medic, trebuie sa reveniti a doua zi.

O inviti pe Cristina la tine acasa. Ai pregatite pentru ea niste sacose cu haine groase. E un motiv bun pentru a mai sta de vorba. Ii spui de ce vrei sa il ajuti pe Ionut. Ea iti povesteste despre el si ceilalti copii. Te intreaba cati ani ai si daca in apartamentul in care va aflati stau si parintii. Ii e greu sa creada altceva.

O rogi inainte de plecare sa isi aleaga din cele doua sacose un pulover mai gros. Afara e si mai frig. Alege unul alb, il trage pe ea si se indreapta spre iesire.

“Sigur nu vreti sa va ajut la ceva? Sa spal vasele?”, intreaba rusinata.

 

---

Instrumentarul bunicii

---

Cristina l-a avut pe Ionut la 25 de ani. Pe Vili, primul copil, la 17 ani. E din satul Pauleasa, situate la 50 de km de Cotu Malului. Mai are doua surori. Cristina a mers doar patru ani la scoala. A retras-o mama pentru ca era “obraznica”, adica era baietoasa, se juca fotbal si se batea cu baietii.

Fiind “obraznica” Cristina a ramas doar cu patru clase. Surorile ei “cuminti” au opt clase. Pe Catalin l-a cunoscut cand avea 15 ani. El avea 17. Un an mai tarziu s-au luat. Adica el a luat-o la el acasa in Cotu Malului. Au stat cinci ani sub acelasi acoperis cu parintii lui Catalin.

Catalin vine dintr-o familie ceva mai mare. Sunt patru baieti si o fata. El a mers cel mai putin la scoala. Tot pentru ca era “obraznic”. Spre deosebire de Cristina nu stie nici sa citeasca, nici sa scrie. Pentru Catalin “educatia” a venit sub alta forma.

O femeie dura, soacra Cristinei nu s-a ferit niciodata sa le faca educatie copiilor cu nuiaua. Avea un proces intreg in alegerea instrumentului. Ramura nu era una oarecare. Trebuia sa fie cat se poate de flexibila. Dupa ce o gasea, o curata grijulie de coaja. In felul acesta lovitura era mai usturatoare.

Comportamentul violent s-a resfrant si asupra Cristinei. Cand era gravida cu Vili in aproape opt luni, soacra a luat-o de par, a pus-o la pamant si s-a suit cu genunchii pe ea. Cristina a ajuns la spital cu sangerari. Cu nepotii, bunica paterna n-a mai folosit nuiaua, ci urecheatul, impinsul si blestemele.

Pe Vili si Marian, Cristina i-a nascut in casa soacrei. Era atunci doar un copil care avea copii. Nu stia nimic despre ce inseamna sa fii mama si nu a avut pe nimeni sa ii spuna. Un ajutor din partea soacrei nu a venit vreodata. Dupa cinci ani de stat cu parintii, Cristina si Catalin s-au mutat in casa lor de chirpici.

Jurnal de donator. 13 aprilie 2016.

Astazi mergeti la un psiholog. Te intalnesti cu Ionut si Cristina la metroul de la Piata Iancului.

Cand te vede, primul lucru pe care Ionut il spune este ca vrea la porumbei. Vrea un nou prieten. Cel prins data trecuta si-a luat zborul. La cabinet va intampina o doamna calda, calma. Intrati.

Psihologul ii arata imagini dintr-o carticica pentru copii. Nu vezi imaginile, dar il auzi pe Ionut. “Un copil care o baga pe mama in cusca”, “Un copil care o bate pe mama”, “Un copil care se culca suparat”, “Un copil care plange”, “Un barbat care e sotul femeii”.

Iesi din cabinet cu Ionut, psihologul vrea sa ramana doar cu Cristina. Cincisprezece minute alergi dintr-un capat al strazii in celalalt. Ionut se da vesel pe o trotineta. Dupa un sfert de ora e randul tau sa intri in cabinet.

“Nu e bine deloc. S-ar putea sa fie inclusiv nevoie ca el sa fie scos din mediul acela”. Nu te-ai gandit niciodata la asa ceva. Nu la asta te asteptai cand ai vrut sa il ajuti pe Ionut. “Scos din mediul acela…” si apoi nu mai auzi nimic. Iti vine in minte imaginea copilului purtat prin institutii de protectie.

Reusesti sa auzi totusi ceva: “Va spun asta ca sa aveti toate variantele in vedere. Nu trebuie sa ajungem acolo. Eu pot sa lucrez cu el, dar si cu mama. Pot merge chiar la el acasa daca e nevoie. Si copilul meu are ADHD”.

 

---

Cartonul Cristinei

---

Pe Ionut, Cristina l-a luat la cersit cand avea o luna. A fost al doilea copil pe care il lua la cersit. Prima a fost Sidonia. Avea trei luni cand a venit cu ea la Bucuresti. A luat-o pana la 4 ani. Dupa Ionut a venit randul Mirunei. Prima zi de cersit a fetitei a fost la o saptamana si trei zile. Tine minte exact pentru ca a luat-o Politia. Credeau ca a furat copilul de undeva. Cu Miruna mai merge si acum din cand in cand la cersit.

Desi au fost saraci tot timpul, pentru Cristina si Catalin lucrurile nu au stat mereu atat de rau. In urma cu niste ani mai gaseau de lucru. Munca pentru Cristina si Catalin, doi oameni fara scoala, insemna mersul la camp, la cules si mai tarziu curatenie si constructii.

“Eu cu Catalin am invatat sa muncesc la camp. Eu nu stiam sa sap. Eu luam rand dupa el si faceam exact ca el. Daca ramaneam in urma venea si termina el si partea mea. Acum fac mai bine decat el. Asa mi-a spus o doamna”, isi aminteste Cristina. Odata aveau si cal si caruta, mai mergeau la cules de soc si catina.

Catalin a mers sa lucreze si “la borduri” in Bucuresti, dar l-au pacalit angajatorii pentru ca nu a primit niciun ban. Acum, cand nu sunt bani deloc, Cristina merge la cersit. A vazut asta la soacra ei, iar copiii ei vad asta la ea.

Jurnal de donator. 23 aprilie 2016.

La casa din Cotu Malului ii gasesti pe toti la poarta. Te asteapta. Catalin cu Vili scot plasele din masina, timp in care Ionut se uita disperat dupa minge. I-ai promis ca ii aduci o minge. O ia si fuge cu ea in curte. Incepe joaca. Nu vrea sa piarda niciun minut. “Este a mea si doar eu ma joc cu ea!”, tipa Ionut la fratii lui.

La pranz Catalin fuge in sat sa ia niste mici si carnati. Il roaga pe vecin sa ii imprumute gratarul, Cristina scoate o masuta mica in curte pe care pune un borcan cu mustar, doua franzele si doua farfurii. Mancati impreuna.

Azi lucrurile par sa fie mai usoare.

 

---

Grija banilor

---

 Cotu Malului este un sat din comuna argeseana Leordeni. Pentru a ajunge la drumul principal, de unde poti lua un autobuz catre Leordeni, Pitesti sau Bucuresti, trebuie sa mergi pe jos patru kilometri. Pentru Bucuresti sau Pitesti mai poti lua trenul pentru care mergi prin camp un kilometru. Pe copii la scoala ii duce zilnic un microbuz.

In Leordeni primar din 2000 este Marian Ibric. Spune ca la primul mandat lucrurile stateau prost in Cotu Malului. Atunci nu aveau apa si locuiau in case de chirpici. Acum au toti apa, masini de spalat automate si case frumoase, sustine primarul. Nu prea merge in zona, dupa cum spun chiar locuitorii. In Cotu Malului nu sunt “case frumoase”. Primarul Ibric se lauda ca in 2000 le-a dat titluri de proprietate celor din zona, iar din 2001 le da ajutoare sociale.

Dupa 16 ani de mandat, sustine edilul, in Cotu Malului mai sunt cam 40 de familii a caror situatie e proasta. Situatie proasta inseamna pentru primar copii multi, lipsa unui loc de munca. “Ei au foarte multi bani de la asistenta sociala, dar nu stiu sa se gospodareasca” – acestea sunt datele problemei din punctul de vedere al primarului.

Si mai trebuie spus ceva, crede Marian Ibric, recent reales pentru al cincilea mandat: “Astia sunt smecheri. Merg afara sa munceasca si vin cu chestii mai tari decat aici. Telefoanele astea smechere, ei sunt primii care au venit cu ele.”

Banii multi despre care vorbeste primarul se impart astfel in cazul familiei Cristinei: alocatiile copiilor – 420 de lei, ajutorul social – 600 de lei. Din august vor primi si o alocatie de sustinere a familiei de 428 de lei. Pana atunci sapte oameni impart 1020 de lei. Asta inseamna 34 de lei pe zi. Din august vor fi 48 de lei pe zi pentru sapte oameni.

Sa iesi din Cotu Malului cand ai vreo urgenta e al naibii de scump. 30 de lei pana la Leordeni si 70 de lei pana la Pitesti. Sunt preturile practicate de vecinii cu masini din sat. In lipsa urgentelor preturile sunt mai mici.

Asistentul social Madalina Carciu de la Primaria Leordeni spune despre Cristina si Catalin ca sunt puturosi si nu vor sa munceasca. “Cand mergem in ancheta sociala de fiecare data ii gasim la poarta”, sustine. Ancheta sociala are loc de doua ori pe an. Ea presupune inspectarea locuintei, dar si verificari daca au intervenit modificari in familie ori daca copiii au conditii bune de trai. Ultima conditie se verifica deschizand frigiderul.

Aceste doua vizite pe an mimeaza grija statului pentru familia Cristinei, dar vizeaza in realitate grija statului pentru banii sai. Verificarile din cadrul anchetei presupun stabilirea situatiei financiare a familiei. Daca si-au cumparat o masina “cu o vechime mai mica de 10 ani”, daca au mai mult de trei vaci sau mai mult de cinci porci risca sa nu mai primeasca ajutorul social. Orice semn ca situatia lor financiara s-a imbunatatit ii poate lasa fara sprijin.

Asistentul social de la primarie crede ca cei cinci copii ai Cristinei sunt bine ingrijiti, dar nu stie in ce clasa e fiecare sau daca vreunul dintre ei are probleme la scoala. Nu stie nimic de problemele lui Ionut. Asistentul social de la primarie are grija de bani, nu de oameni. Asa este gandit sistemul.

Oamenii nu au nevoie insa doar de bani, au nevoie si de indrumare. Au nevoie ca cineva sa nu vina doar sa verifice, sa constate si apoi sa dea sau sa ia. Au nevoie ca cineva sa vina, sa observe si sa lucreze impreuna cu ei la un plan care sa ii scoata din situatia in care sunt.

Asistentul social care vine de doua ori pe an in vizita la familia Cristinei ar fi putut sa ii recomande sa il duca pe Ionut la un control. Pentru asta nu e nevoie de bani.

Pe site-ul Directiei Generale de Asistenta Sociala si Protectie a Copilului (DGASPC) Arges sunt prezentate atributiile institutiei. In cazul protectiei copilului primele masuri ale asistentului social sunt acestea:

• intocmeste raportul de evaluare initiala a copilului si familiei acestuia si propune stabilirea unei masuri de protectie speciala;

• monitorizeaza trimestrial activitatile de aplicare a hotararilor de instituire a masurilor de protectie speciala a copilului;

Urmeaza apoi plasamentul, adoptia si asa mai departe. Sistemul intervine practic cu “indrumare” doar pentru a scoate copilul din familie. E adevarat ca exista situatii de abuz in care un copil nu mai poate locui cu parintele. Dar lucrurile nu necesita o asemenea rezolvare decat in imprejurari particulare. Cu atat mai mult cu cat plasarea in grija statului inrautateste de cele mai multe ori starea beneficiarilor, in loc sa o imbunatateasca.

Sunt multe cazuri in care un plan bine gandit, un plan de lucru atat cu parintele cat si cu copilul ar putea evita solutiile extreme. Dar asta nu se poate face atata timp cat in Romania nu exista un sistem de asistenta sociala integrat.

Raoul Dromereschi lucreaza in asistenta sociala de 19 ani. Cunoaste mai bine decat oricine cum functioneaza lucrurile. E de parere ca sistemul de protectie din Romania nu lucreaza cu “planuri de preventie”. Pentru ca asa ceva sa se intample e nevoie de o regandire a sistemului de asistenta sociala. Varianta propusa de el este ca DGASPC-urile sa ramana doar autoritati metodologice si de control la nivel teritorial, iar resursele majore sa fie orientate direct catre comunitati pe baza unor metodologii clare.

In felul acesta, sustine Dromereschi, va exista si o responsabilizare a comunitatii, o implicare mai mare venita din partea acesteia pentru gasirea solutiilor. Ceea ce avem acum sunt niste institutii, DGASPC-urile, care primesc bani de la Guvern si de la consiliile judetene, distribuindu-i in comunitate prin servicii extrem de ineficiente, intr-o schema care nu face in ultima instanta decat sa intretina subdezvoltarea.

Jurnal de donator. 23 mai 2016

Confirmarea vine de la un medic psihiatru, dupa o saptamana in care Ionut si Cristina au stat internati pentru analize si teste. Diagnosticul nu e o surpriza. L-a anticipat psihologul care l-a vazut prima data pe Ionut. Pustiul primeste si un tratament.

Medicul spune ca se pot face progrese. Ca se poate lucra cu Ionut. Cat timp a stat in spital s-a adaptat repede la program si a fost receptiv. Cristina asculta cu atentie indicatiile medicului, ia hartiile si le baga in plasa cu lucrurile lui Ionut. Iesiti din spital si va indreptati spre statia de metrou.

Urmatoarea intalnire de la Bucuresti cu Cristina si Ionut va fi pentru prima sedinta de terapie. Dupa aproape patru luni simti ca se intampla ceva. Acum te poti ocupa de a doua mare problema. Pentru ca a-l ajuta pe Ionut inseamna de fapt a-i ajuta familia.

Una fara cealalta nu se poate.

 

---

Un titlu de proprietate

---

 In spatele camerei din chirpici Cristina si Catalin incearca sa isi faca o casa adevarata cu doua camere, o bucatarie si o baie. Impartirea e deja facuta. A gandit-o Catalin. Tot el s-a gandit ca geamurile sa fie dintr-o singura bucata pentru ca asa vor costa mai putin. S-a gandit ca bucataria o va imparti cu sotia lui, iar camerele vor fi ale copiilor.

Lucrarea merge greu pentru ca nu au bani, dar spera ca anul acesta sa se poata muta in noua locuinta. Oricat ar fi de improvizata tot va fi mai bine decat in casa de chirpici.

Catalin si Cristina stiu ca pamantul pe care e casa e al lor. Au o hartie de la Primarie. Nu stiu exact ce este, dar li s-a spus tot de la Primarie ca e dovada. Hartia nu este insa un titlu de proprietate. Este o copie dupa o punere in posesie din 2007. Catalin si Cristina nu stiu ca ei isi construiesc o casa pe un teren care, de fapt, nu este al lor.

Jurnal de donator. 31 mai – 6 iunie 2016.

Primarul din Leordeni iti spune ca lucrurile sunt in regula si ca titlul de proprietate e in lucru. Il intrebi pe viceprimar de ce nu i-au emis titlul de proprietate din 2007. Vina e a lui Catalin, ti se raspunde, pentru ca nu a venit dupa el. De fapt, punerea in posesie nu are nicio valoare. Catalin e doar luat in spatiu de catre proprietarul pamantului. Functionarii din Primarie ridica din umeri, nimeni nu stie ce e cu aceasta hartie de punere in posesie. E nevoie de un act de donatie.

Te deprimi la gandul ca nu poti sa fii mereu acolo ca sa le explici Cristinei si lui Catalin ce au de facut.

Cristina e o femeie puternica, insa, care a invatat in ultimele luni sa ceara lucruri, sa ceara explicatii si sa nu ii mai fie rusine. I-ai spus ca atunci cand un medic sau un functionar ii spune ceva si nu intelege sa ii roage sa ii spuna inca o data sub o alta forma.

Cand are ceva de facut te suna de mai multe ori ca sa fie sigura ca a inteles. Si cand nu e sigura te roaga sa ii scrii pasii de urmat intr-un mesaj pe telefon. Asa a ajuns la notar in Leordeni, apoi la cadastru in Topoloveni.

Cristina nu te suna doar cand are nevoie de ajutor. Te suna si ca sa iti povesteasca lucruri: ce a mai facut Miruna, ce a vorbit cu dirigintele lui Vili care are cateva note proaste, ce prostii a mai facut Marian si cum a reusit sa il convinga pe Ionut sa doarma la pranz, asa cum facea la spital.

 

 

---

Ionut cel Obraznic

---

 Intr-o zi de la finalul lunii mai e liniste in Cotu Malului pe ulita de langa calea ferata. Nu e nimeni la poarta. Catalin e la munca cu ziua. Lucreaza cu alti oameni din sat la fundatia unei case. Primeste 50 de lei. Sidonia, Marian si Vili sunt la scoala. Ionut si Miruna sunt acasa cu Cristina. Ionut e putin suparat azi. Cristina nu ii mai da bani sa isi ia cola.

Dupa ce medicul a certat-o si i-a spus sa nu ii mai dea niciodata asa ceva, Cristina a invatat sa ii spuna lui Ionut nu, chiar daca incepe sa planga. Ionut merge la gradinita doar cand vrea el si sta exact cat vrea el. E o conventie intre educatoare si mama. Gradinita e la nici doua minute de casa.

Camelia Ionescu e de trei ani educatoare la gradinita din Cotu Malului. O cladire micuta intr-o curte cu leagane, tobogane si balansoare. Cand a venit la gradinita l-a gasit pe Ionut aici. Venea cam de un an. Era violent, arunca cu jucariile, ii batea pe copii, injura. S-a gandit ca poate muzica il va ajuta sa se linisteasca, asa ca atunci cand copiii mancau, cand pictau le punea muzica. A functionat prea putin.

Apoi a incercat cu atentie, cu mangaieri, cu laude. “A mers, dar m-a parasit. Asa e in iubire”, glumeste educatoarea. Parintii copiilor pe care Ionut ii lovea sau pur si simplu le lua mancarea au inceput sa vina la gradinita sa faca scandal. De la gradinita au inceput sa mearga la poarta Cristinei.

Si asa cum a facut mama ei cu ea in clasa a patra, asa a facut si Cristina cu Ionut. L-a retras de la gradinita pentru ca era “obraznic”. Educatoarea a sfatuit-o sa il lase sa vina cand vrea.

Ionut nu e din anumite puncte de vedere diferit de alti copii care vin la gradinita din Cotu Malului. Sunt copii care cresc in medii violente si care nu stiu sa se exprime decat prin violenta. Provocarea pentru Camelia nu este sa ii invete sa faca bastonase, liniute, litere de tipar. Provocarea e sa ii invete sa nu mai tipe, sa vorbeasca frumos, sa ceara ceva, sa spuna multumesc, sa nu vorbeasca cand au mancare in gura, sa ceara la toaleta, sau chiar sa stea pe scaun.

A avut doi baietei care cum intrau in incapere se bagau sub masa si de acolo nu mai ieseau. Rezultate exista, dar doar in cazul copiilor care vin in mod constant la gradinita. Si are astfel de copii. E nevoie de constanta pentru ca de cele mai multe ori nu exista o corespondenta intre ceea ce fac copiii la gradinita si ce se intampla dupa ce ies pe poarta cladirii si ajung acasa.

Jurnal de donator. 8 iunie 2016

Intalnire la gura de metrou de la Iancului. Ionut te suna de pe tren sa te roage frumos sa nu uiti telefonul pe care i l-ai promis. Cand va vedeti isi incolaceste mainile in jurul tau, ia telefonul, se uita la el, apoi la tine: “Sunt buculos ca nu ai uitat!”

Pe drumul spre psihologul care s-a oferit sa lucreze cu el, Ionut iti arata ca el stie sa umble cu telefonul. Iti explica de unde se da volumul mai tare, de unde se da mai incet si te intreaba ce e cu butoanele in plus. E “buculos”.

La cabinet doamna psiholog il intampina cu afectiune. Ionut ii raspunde cu si mai multa afectiune. Timp de 40 de minute reuseste sa nu paraseasca cabinetul. Se joaca cu un catelus, invata sa tina creionul in mana, deseneaza si face exercitii de vorbire. A fost prima lui sedinta de terapie.

A durat mult pana sa ajungeti aici. Iar de aici trebuie ajuns altundeva. Ionut trebuie sa mearga la scoala. Azi sunt un pic mai multe sanse ca el sa faca asta decat erau in februarie. Iar de maine, cand Cristina merge la notar, vor fi mai multe sanse ca ei sa aiba o casa a lor decat erau in februarie.

 

 

---

Cum va fi. Epilog

---

 Cand accepti sa fii donator pe termen lung nu te gandesti nicio clipa ca lucrurile se pot complica. Iti imaginezi ca ii cumperi copilului jucarii, rechizite, haine, ca va jucati impreuna, ca il ajuti la teme. Nu te gandesti ca te vei plimba cu el de la un medic la altul, cu atat mai putin ca va trebui sa il internezi. Nu te gandesti ca prima donatie va merge catre mama lui Ionut, pentru o interventie chirurgicala. Asa cum nu te gandesti ca vei ajunge sa dezlegi misterul unui titlu de proprietate.

E drept ca nu iti imaginezi nici ca schema donatorilor va primi alti trei prieteni, astfel incat sa ai cam doi donatori pe luna in sprijinul cauzei tale. Si nu sunt doar ei. Mai sunt oameni care apar de nicaieri si vor sa doneze o bicicleta pentru fratele lui Ionut; mai e psihologul care lucreaza gratuit cu Ionut si mai e Livia, o studenta in anul intai la asistenta sociala care la un singur semn e dispusa sa le sara in ajutor Cristinei si lui Ionut.

Pentru ca nu iti imaginezi toate aceste lucruri la inceput de drum, ajungi sa inveti din mers ca a fi donator pe termen lung e despre oamenii pe care ii ajuti, nu despre tine. Auzi de multe ori ca oamenii doneaza pentru ca la sfarsitul zilei sa simta ca au facut o fapta buna, oameni care doneaza pentru ca asta ii ajuta de fapt pe ei. Ca o forma de terapie. Cei care abordeaza astfel lucrurile vor renunta dupa o luna, pentru ca de cele mai multe ori frustrarea, neputinta, nervii ca faci prea putin devin mai puternice.

Te salveaza doar motivatia impersonala, obiectivul sec pe care ti l-ai propus. Te salveaza, adica, principiul director al donatiei tale. Vrei ca un copil sa intre la scoala. Sau poate vrei altceva. Principiul te impinge mereu de la spate de fiecare data cand te poticnesti. Accepti sa fii donator pe termen lung pentru ca tu crezi foarte tare in ceva si acel ceva poate sa fie orice: de la accesul la educatie, la drepturile femeilor sau salvarea padurilor. E simplu.

Efortul major e, de fapt, tot al beneficiarului. Biletul catre destinatie nu se cumpara deloc doar cu bani. Nu vrei ca Ionut sa piarda trenul acesta. Dar trebuie sa ii faci si pe el si-ai lui sa inteleaga de ce e atat de important sa urce in el.

Speri intr-un final fericit. Nimeni nu stie cu-adevarat cum va fi.

Jurnal de donator. 23 iunie 2016

E a treia sedinta de terapie. Va intalniti tot la Iancului la metrou. Ionut nu e prea incantat. La sedinta trecuta nu a vrut sa faca nimic, nimic. Acum a venit tot indispus. Psihologul ii explica ca daca nu vrea sa faca nimic nu se mai vede cu el. Asta e ultima sedinta si ultima lui vizita in Bucuresti, la porumbei.  Apoi il ignorati.

Dupa zece minute in care nu vorbește cu nimeni, Ionut se ridica de pe scaun, ia cutia cu Brosquito, un joc cu broscute colorate, pe care l-ati jucat la prima sedinta. Il aseaza singur si incepe sa arunce broscute in lac. Fata i se insenineaza. Impreuna cu psihologul pune broscutele pe culori si le numara.

Ionut invata ca o broscuta e galbena ca soarele, ca una e albastra precum cerul, iar altele verzi si rosii. Ionut numara pana la 10 si promite ca pana la urmatoarea sedinta va colora cartea primita la terapie.

Plecati veseli de la cabinet. Pe drum Ionut incepe sa numere singur. Minute bune numai asta faceti. Il ajuti putin pe la jumatatea numaratorilor, are el un hop de trecut intre patru si cinci. “Inca o data!”, te roaga Ionut, “dar tu sa spui mai incet”.

 

* Documentarea acestui articol a fost realizata in cadrul Burselor ARC pentru Jurnalism despre Filantropie, proiect al Asociatiei pentru Relatii Comunitare.