Un inceput care aduce, atat de mult, cu sfarsitul

Am petrecut inca un an la groapa exact ca intr-o poezie de Samuel Beckett, ne-am bucurat zgomotos ca am scapat de 2012 si ca, iata, a venit 2013. Un an nou care – ne mintim frumos? – va fi diferit, adica mai bun, mai plin, asa cum ar fi trebuit sa fie 2012 dupa 2011, 2011 dupa 2010, 2010 dupa 2009.

1

Stiti poezia lui Samuel Beckett despre cainele care vrea sa fure un carnat dintr-un dulap, dar e prins, isi ia una in cap si e petrecut la groapa de ceilalti caini? La fiecare final de an, ne trezim protagonisti in versurile altui Beckett, nevazut, dar cat se poate de real: ducem la groapa 365 de zile de care vrem sa scapam pentru totdeauna. Si primim cu vanitate alte 365.

Cu promisiunea unui nou an ca niciunul altul, ne aruncam entuziasti intr-un alt inceput. Pare promitator. Dam petarde si artificii ca sa ne asiguram ca va fi chiar asa. Incepe prima zi in care ne revenim din betia inceputului. Vine a doua zi, a readaptarii la viata, iar treji fiind incepem sa intelegem ca totul in jur e la fel. Asta ridica cel putin un semn de intrebare asupra inceputului. Desi a trecut un an, decorul s-a incapatanat sa ramana.

Vine si a treia zi a anului, cand incepe munca din nou. Odata cu ea, rutina pe care am ingropat-o la final de decembrie, dar care pare sa fi rezistat calatoriei in timp, intre ani. De aici incolo stiti si singuri ce urmeaza.

La prima rubrica a Recomandarilor Dela0.ro din 2013, va invitam sa nu va lasati pacaliti de acest inceput, ci sa preluati controlul asupra propriului timp. Sa fiti, mai ales, atenti ce faceti cu el in noul an, deja intrat in cursa infernala care il va transforma, curand, in vechiul.

 

Ce nu poate lasa in urma Oana Dan

O antologie de povestiri foarte eclectice despre prima experienta de tip pornografic, o lectura cel putin spumoasa, daca nu si incitanta la a deschide cutiuta cu amintiri de la 13-14 ani, in care itele trecutului se incalcesc prin casete video, reviste color din alta tara din anii 80 sau primul satelit care a adus si primul film porno. Va redau trei fragmente care mi-au placut indeosebi.

Unul este din textul semnat de Marius Chivu (care este si coordonatorul antologiei), al doilea din povestirea lui Ionut Dulamita, jurnalist la totb.ro. Iar cel de-al treilea apartine traducatoarei Antoaneta Ralian (cea datorita careia am citit Henry Miller in romana).

„In Rhinestone, un film din 1984 mult prea stupid pentru a nu fi revazut, Dolly Parton interpreta o cantareata de country care, pentru a castiga un pariu, trebuia sa invete un sofer de taxi, interpretat de Sylver Stallone, sa cante. Stallone, care filmase deja primele trei parti din seria Rocky si un Rambo, a refuzat rolurile principale din Idila pentru o piatra pretioasa si Beverly Hills Cop pentru a juca in filmul asta – intrat pe lista celor mai proaste o suta de filme din istorie si pe a carui coloana canta el insusi nu mai putin de cinci piese country, toate compuse de Dolly Parton –, dar nu aceste detalii sunt importante aici.Ci schimbul final de replici, traduse de Irina Margareta Nistor – in varsta de numai 19 ani pe vremea aia – astfel: Stallone – Your top is so wide open that I can see your nipples [Bluza ta e atat de decoltata, incat iti vad sanii], Dolly – And your trousers are so tight, that I can see your dick [Iar pantalonii tai sunt atat de stramti incat iti vad…pulsul!]”, Marius Chivu
„Scenele erau intense. M-am speriat de explozia de gelatina, am fugit la chiuveta si mi-am spalat chilotii, pe care i-am intins pe sarma. Desi era mandru de potenta mea, voiam sa ii pierd urma dintr-o rusine puritana. Nu cu mult timp in urma, taica-meu imi spusese ca o sa ajung homosexual daca ma mai masturbez”, Ionut Dulamita
„Exista si un al doilea „printip” al meu care ma indeparteaza de filmele porno. E ceva foarte personal, care tine, probabil, de mentalitatea mea vetusta. Eu privesc sexualitatea ca pe o taina, ca nasterea, ca moartea. Nasterea e rupere din trup, moartea e disolutia, aneantizarea trupului, sexualitatea e trup in trup, contopirea trupului cu trup. Or fiecare dintre aceste taine presupune singuratate, intimitate, mister; esti tu cu tine si cu celalalt din care esti parte: mama, iubitul, moartea. Sunt fenomene care, asemenea unor functii fiziologice, nu pot fi infaptuite in public: n-ai sa defechezi pe bulevardul Magheru si n-ai sa urinezi in fata la Hilton”, Antoaneta Ralian

 

Ce nu poate lasa in urma Andrei Craciun

  • Jurnalismul, ca o boala lumeasca

Abordarea cazului Sergiu Nicolaescu a fost penibila. Televiziunile s-au tabloidizat inspre grotesc, dupa chipul si asemanarea dobitocilor care dau liniile acolo si care n-au nicio legatura nici cu presa, nici cu viata. Ziarele, prin site-urile lor tot mai ridicole, au incercat, jenant, sa tina pasul cu ele. Exceptiile s-au pierdut in zgomotul de fond. Daca nu veti sustine, financiar mai ales, oamenii care mai au inca discernamant veti sfarsi intr-o lume in care nu veti mai putea respira. Am mari dubii, insa, ca va mai intereseaza.

Altfel, cianura sau emigrarea ne mai scapa de tomberoanele pe care astia le varsa in sufrageriile unei populatii tot mai debile, lipsite de educatie si deci de orice anticorpi, fara sanse de a scapa de imbecalizare, deci imbecilizare. Asistam, abia acum, la deplina victorie a gloatei. Jurnalismul a ajuns o meserie de care sa te rusinezi, ca o boala lumeasca. Perdelele de fum sunt fabricate pentru a ascunde lucrurile cu adevarat importante, iar poporul (ce cuvant!) a ajuns prea prost pentru a mai intelege si a se opune.

O carte ca o catedrala, in care poti lesne sa iti regasesti sufletul.

Buna pentru tineri si minte.

O capodopera in care diavolul e mai bun ca in Faust si in Biblie.

 

Ce nu poate lasa in urma Vlad Stoicescu

  • 1Q84

Am terminat, in cele doua saptamani care s-au asezat in calendare la granita dintre 2012 si 2013, cele trei volume ale ultimei carti publicate de Haruki Murakami, “1Q84”. “Terminat” nu este, de fapt, cuvantul potrivit.

O data, pentru ca Murakami este unul dintre foarte putinii scriitori care, scriind o mie de pagini, reusesc sa lase inca mai multe nescrise, aruncand colile albe in bratele cititorilor. In al doilea rand, pentru ca verbul “a termina” insinueaza o liniaritate constiincioasa si rationala complet necaracteristica felului in care am reusit sa lecturez cele trei volume ale lui “1Q84”.

Adevarul e altul: pe Murakami nu l-am citit, l-am devorat pur si simplu. Mi-e greu sa-mi amintesc cand mi s-a intamplat ultima oara sa-mi aprind veioza la ora 11 seara, cu gandul de a-mi stimula somnul cu doua-trei capitole, si sa o sting ore mai tarziu, la 7 dimineata, pentru ca toate capitolele volumului s-au terminat si pentru ca, in ultima instanta, nici nu mai e nevoie de lumina ei artificiala. Insomniile unui ziarist nu sunt, desigur, motive suficiente pentru a recomanda o carte, iar – in definitiv – cele o mie de pagini ale lui 1Q84 nu trebuie lecturate neaparat in cateva zile.

Eu m-am trezit, spre finalul povestii in trei volume scrise de Murakami, ca vreau sa apas violent frana, pentru a mai amana putin un deznodamant care oricum a fost lasat in sarcina imaginatiei mele. Cand o carte iti da mai multa emotie inainte de a fi terminat-o – chiar inainte de a fi inceput-o –, decat la capatul paginilor care o compun, ceva mai important decat scriitura insasi ia locul realitatii. Citind, cu febrilitate, 1Q84 m-am trezit dorindu-mi sa uit ca am inceput s-o citesc, pentru a avea sansa, maine sau cine-stie-cand, s-o iau de la capat, pe “curat”.

Daca va hotarati sa lecturati ultima carte a lui Haruki Murakami, zaboviti, macar cateva secunde, cu volumele in mana, inainte sa le deschideti copertile si sa le aflati secretele. Asteptarile acelea – dureroase, in felul lor – merita o alta lume – poate chiar una cu doua luni pe cer, precum in 1Q84 – in care placerea de a nu-l fi citit pe Murakami sa fie la fel de mare ca aceea de a-l fi parcurs.

1 COMENTARIU

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.