Exista diferite tipuri de nenoroc. Niciunul, insa, nu e complet vaduvit de speranta. Si la mijlocul celei mai mari nenorociri stii ca, la un moment dat, ceasurile rele se vor epuiza. Chiar lovind din senin, ghinionul bajbaie in intuneric dupa formele binelui. E aproape o lege a firii: nesansa alimenteaza, pe nevazute, circuitele sperantei. Cablajul acesta, care iti cerne deznadejdile in nadejdi, face ca totul sa nu fie in zadar. Speri, pentru ca si maine urmeaza o zi.
Dar daca de fiecare data urmeaza aceeasi zi, cu nenorocul balacindu-se ostentativ in lipsa completa de speranta? Niciodata n-am avut sentimentul mai acut al acestei groaze fara sfarsit precum in zilele care s-au asezat, in blocuri compacte de zapada si ger, peste Romania.
Au fost zile de viata si de moarte la doar o suta de kilometri de Bucuresti. Am vazut, prin ochii camerelor televiziunilor plonjand in bordeie de lut, oameni scosi dintre maruntaiele de zapada ale caselor transformate in cavouri. Am vazut autoritati suverane, degraba-trantitoare de portiere grele ale tancurilor patru ori patru, pasind apasat peste zone calamitate si peste ridicol si rostind vorbe decerebrate despre lenesi vii si betivi morti. Am vazut aceleasi certuri mici in targurile provinciale, acolo unde ambitiile politicienilor copti transforma toate tragediile in lupte conjugale, lasand mortii sa se raceasca in case in timp ce viii stau gura-casca asa cum stau pestii mici in trena balenelor, asteptand revarsarea de fecale. Am vazut nepasarea veche si proasta a clientilor, a baietilor de carciuma, a celor care au dat un Eminescu si o Nadia si epuizati de atatea performante se odihnesc acum la un pahar, pe gerurile astea cumplite care le anesteziaza nu doar reactiile, ci si parintii.
Vazand toate acestea mi-am dat seama ca, de fapt, ele au mai circulat, intr-o forma sau alta, o data, si inca o data, si inca o data. Comportamentul plutonieresc al autoritatilor, goana dupa senzationalul morbid, interjectia caraghioasa si ucigasa in momente de cumpana, brambureala administrativa, treaba romaneasca – pe toate le-am mai vazut in trecut. Si am sentimentul blindat ca le voi mai vedea cu proxima ocazie. Si maine urmeaza o zi, in care vom mai numara cativa morti de frig si cativa vii traind o groaza fara sfarsit. Nenorocul de a avea o iarna grea in Romania, de a avea inundatii sau alunecari de teren, de a avea cutremure si vijelii e complet lipsit de speranta. Singurul lucru pe care il alimenteaza acest ghinion este circuitul anecdoticii. Nici nesansa, nici proverbialul nu se vor epuiza. Si e adevarat, exista mai mule tipuri de nenoroc. Niciunul, insa, precum acela de a fi cetateanul unei tari lipsite de speranta si concetateanul unor oameni care isi imagineaza a doua zi doar ca pe o reproducere fidela a precedentei.
Intr-una din cele mai bune carti pe care le-am citit vreodata, Bohumil Hrabal scrie cateva randuri despre un razboi pe viata si pe moarte purtat in sistemul de canalizare al Pragai intre doua armate de soareci albi. Scopul final ar fi suprematia asupra canalelor de scurgere. Dar razboiul e fara sfarsit, noteaza Hrabal: victoria totala a uneia dintre parti si disparitia definitiva a pierzatorilor vor fi urmate imediat de spargerea clanului invingatorilor in alte doua grupuri opuse. Si conflictul total o va lua de la inceput, in incercarea acelorasi soareci albi de a stapani imperiul fecalelor.
“Va ramane, pana la urma, doar unul?”, m-am intrebat urmarind revarsarea publica de rahat in cazul Emil Boc. Confruntat cu fesele fostului premier, un Crin Antonescu mutat din prime-time mai spre miezul noptii facea exegeza securitatii nationale cu vedere la buci. Carevasazica, sobolanilor albi si incompetenti – care s-au trezit dupa 2009 chitaind strident despre poporul neperformant si lenes ce umple distanta dintre carciumile Romaniei si Palatele Bucurestiului – vrea sa le ia locul un soricel incapabil sa faca diferenta dintre o bucatica de cascaval si o gramajoara de cacat? Raspunsul e inutil.
Tot planuind sfarsitul groaznic al adversarilor, elitelor noastre politice nu le iese decat o groaza fara sfarsit pentru ceilalti, pentru mine si pentru voi, cei care ne varsam maruntaiele doar pentru a alimenta, la nesfarsit, razboaiele de exterminare din subteran. Asa s-a ajuns la votul negativ, ce denumire frumoasa pentru filosofia de rigola, asa alegerile au devenit doar avatarurile aceleiasi optiuni, asa suma nesanselor nu a produs sperante, ci resemnare. Si tot asa, pe o distanta de o suta de kilometri, a devenit posibil ca oamenii sa stinga lumina in bordeie, sa-si faca un ceai si sa astepte in abatoarele iernii sfarsitul, in timp ce sobolanii albi se bat pe viata si pe moarte in canalizarile Capitalei.
dacă tu ca ziarist eşti aşa
dacă tu ca ziarist eşti aşa de dărâmat, noi ce-am putea să mai zicem? hai, capul sus!…viaţa merge înainte şi nu suntem chiar aşa de “văduviţi de speranţă” până la urmă.lumea asta a iernii nu arată chiar aşa cum se vede la televizor, din Bucureşti.azi dimineaţă un grup mărişor de la Deva, salvamontişti şi cred, mineri, se pregăteau în faţa Liceului nr.1 de plecare spre comunele afectate din Vrancea.sunt utilaje si camioane care cară zăpada peste tot.dacă vom gândi tot timpul că nu ne aşteaptă decât nenorociri, probabil că vom avea parte mereu de ele.asta e diferenţa între oameni şi şoareci, albi sau nu,noi putem deveni mai performanţi, mai deştepţi ( cu sensul de trezire a minţii). cred că eşti încă foarte tânăr, de aceea şi deziluziile şi războaiele tale sunt aşa înverşunate.iar după ziua de mâine, care nu aduce schimbări majore, că nici nu era posibil, mai urmează întotdeauna încă o zi…până la urmă nimic nu încremeneşte pe vecie, chiar dacă şobolani au fost şi vor fi încă.
aveti un optimism generic
aveti un optimism generic incantator, caruia nu-i gasesc insa niciun fel de corespondenta in realitate, fie ea imediata sau viitoare. in schimb, pesimismului meu ii gasesc chiar mai multe justificari decat am nevoie. nu sunt daramat, din contra, poate prea inversunat uneori, cum bine remarcati. dar sunt asa cu un scop, nu ma banuiti doar de avant tineresc: putinii cititori ai acestui text vor zabovi cateva minute in marginea celor scrise si vor gasi rezervoarele de energie sa schimbam ceva impreuna. ziaristii au dreptul sa fie patetici sau exagerati, chiar prea intunecati in prognozele lor, si cred ca atitudinea asta face mai bine decat aplaudatul unei prea-rare normalitati. ii las pe altii sa sarbatoreasca victoriile de etapa – eu nu prea le vad, dar competentele mele senzoriale sunt, desigur, limitate -, incerc sa ma ocup de lucrurile aparent netratabile. exista, sa stiti, un soi de optimism si in pesimismul meu. va multumesc pentru interes si reactie
Am mai scris-o pe undeva si o
Am mai scris-o pe undeva si o mai scriu inca odata. sa ne oprim toti din a comenta si scrie vreo 6 luni. Sa ne rezumam la votul telegrafic al faptelor! Poate asa se va face liniste si ne vom auzi vreun gand de discernamant si poate vreo solutie. Politica asta paralela cu tot ce se intampla in domeniul firesc din tara otraveste tot si umple de coji de seminte pana si lojele operei. Sa ne oprim! Prea multe schimburi si lupte de idei care sunt mereu aceleasi.