Vara lui 1978

Initial au fost "300 de cuvinte" - asezate saptamanal, vreme de doi ani, pe contul de Facebook al Dela0.ro, in cadrul unei rubrici de autor care tranzita granita dintre jurnalism si literatura. Autorul a ramas Iulian Andrei. Rubrica s-a mutat pe site si revine cu o noua serie. In fiecare saptamana, pe www.dela0.ro, "Viata ca o proza".

0

Daca l-ar fi intrebat cineva cand a fost cel mai fericit, Stamate Aurelian n-ar fi stat pe ganduri: in vara lui `78, tatutule! Atunci fusese viata! Atunci traise!

Atunci o cunoscuse – putem spune, fara sa gresim, chiar ca foarte bine – pe tovarasa Marinescu Amalia.

El, tanar profesor de geografie; ea, tanara profesoara de biologie. Amandoi din judetul Suceava, amandoi cu origini sanatoase, amandoi avusesera rezultate foarte bune in facultate si predau deja in municipiu, la Scoala generala numarul 4. Nu indrazneau sa viseze mai departe.

Dragostea dintre Aurelian si Amalia s-a infiripat atat de bine incat, la sfarsitul taberei scolare, tovarasa Marinescu purta deja in pantece, cum spun toate cliseele, fructul iubirii lor.

S-au casatorit in toamna, dupa inceputul anului scolar. Fiica lor s-a nascut pe 30 aprilie 1979. A fot botezata cu numele Anastasia. Proaspata familia Stamate avea toata viata inainte. Si se stia foarte bine cum va fi aceasta viata.

Partidul Unic se gandise la toate. Tovarasul si tovarasa isi vor petrece urmatoarele decenii in aceeasi scoala generala, invatandu-i pe tinerii suceveni tainele geografiei (Stamate Aurelian era sincer mandru ca tara noastra are toate formele de relief) si ale biologiei (Stamate Amalia nu prezenta asemenea efuziuni patriotice, poate si pentru ca euglena verde era la fel pretutindeni).

Era menit sa fie asa: micuta Anastasia va merge la cresa, apoi la gradinita, va fi soim al patriei, apoi va merge la scoala, va fi pionier, va creste cu multe iluzii, va da treapta I si treapta a II-a, va deveni inginer (va studia cu sarg chimia, de ce nu?), va cunoaste un tanar tovaras, isi vor uni destinele, oferindu-le ulterior (neaparat ulterior!) tovarasilor Stamate mult-doritii nepoti.

Desigur, existau si unele mici inconveniente: fiindca o nascuse natural pe Anastasia, Stamate Amalia mai datora tarii inca trei copii, si nici nu se punea problema vreunei intreruperi de sarcina. De altfel, in anul 1981, Amalia a pierdut o sarcina, iar apoi n-a mai fost chip sa ramana gravida.

Asa a vrut Dumnezeu, tatutule, si-a spus atunci tovarasul Aurelian. Si-a spus aceste cuvinte in gand, date fiind imprejurarile. Nu era o idee prea buna sa-l strigi in gura mare pe Dumnezeu.

Trecuse o viata si, la drept vorbind, Stamate Aurelian nu-si amintea prea bine epoca, in detaliile sale. Inca nu incepuse sa fie nasol, asta stia sigur. Abia dupa `81, asa, cand ‘el’ s-a cam ticnit (de la diabet!) si a tot insistat sa platim datoria externa, iar ‘ea’ a inceput sa puna curu’ ala mare si gras pe tara. Categoric, ‘ea’ era de vina.

Ei, familia Stamate, de bine – de rau, n-au facut foamea. Ii aveau pe ai lor la tara si s-au descurcat. S-au descurcat, da. Niciunul nu turnase la Securitate, amandoi fusesera turnati de colegi, de rude, inclusiv de un var primar de-al Amaliei. Nimic deosebit.

Pizda ma-sii, tatutule, zicea Stamate Aurelian si mergea inainte, unde sa se duca? Inapoi nu te mai poti intoarce. Asa fusesera vremurile!

Dar vara lui ’78…

El purta pantaloni evazati si o camasa cu un guler caraghios, demult iesit din moda, isi desfacea doi nasturi si era atat de slab… Iar Amalia – Doamne! – Amalia era o bomboana de fata. Cine ar fi privit-o acum s-ar fi mirat sincer de brutala lucrare a timpului. Splendida ei talie era iremediabil ruinata. Si unde mai pui ca o chinuia ingrozitor, de ceva ani, fierea. Dupa fiecare masa se chircea de durere, dar continua sa manance enorm, ca si cum si-ar fi platit, astfel, o foarte veche datorie.

De ce sa va mint?, Stamate Aurelian nu mai era foarte atent la caderea lor prin viata. Asta era si n-aveai ce sa-i faci. Pizda ma-sii, tatutule.

Partidul Unic se inselase in cateva privinte. Viata lor, desi minutios programata, n-a curs intocmai. Totusi ei au ramas pana la pensie profesori de geografie si biologie la Scoala generala numarul 4 din localitate, care in ultimul timp purta deja un alt nume, pe care Stamate Aurelian nici nu voia sa-l stie. Prostii! Scoala 4 e Scoala, ce atatea redenumiri si… Prostii!  

Anastasia studiase marketingul (sotii Stamate niciodata nu fusesera impacati cu ideea ca marketingul e ceva ce ar trebui sa existe), se casatorise avantajos cu un fost baschetbalist care conducea o firma de impresariat sportiv si castiga foarte bine. Acum o chema Popescu, un nume banal, pe care tatal ei nu prea-l inghitea (cum nu-l inghitea nici pe ginere). Dar ce era sa faca? Aceea era situatia.

Aveau impreuna o fiica, Alexandra, care asa cum spun cliseele, era lumina ochilor batranilor Stamate. Cliseul se cam insela insa, pentru ca Stamate Aurelian avea o alta obsesie: locurile de veci. Al sau, al Amaliei, al fiica-sii si al nepoata-sii. Fostul baschetbalist conta mai putin. El putea fi inmormantat si la maica-sa, la Iasi, la o adica.

Fire prevazatoare, Stamate Aurelian achizitionase inca din anul 2001 un mormant splendid in cel mai important, daca putem spune asa, cimitir sucevean. In viata pe pamant locuise toata viata la bloc, la doua camere, nu tocmai central. Dar dupa moarte… in viata de apoi avea sa se rasfete! Si Amalia avea loc langa el, sigur ca da.

Nu era multumit ca nu putuse sa ii ia si Anastasiei, dar oricum ea avea sa moara la cel putin sapte ani in urma lor. Ii scotea pe unul dintre ei (si, in adancul sufletului, Stamate Aurelian spera ca va fi vorba despre nevasta-sa) si o bagau pe Anastasia. Nu era mare filosofie. Pizda ma-sii, tatutule.

Dar iata ca povestea s-a complicat. Anastasia avea nevoie de ajutor in cresterea micutei Alexandra, iar sotii Stamate, proaspat pensionari, si-au vandut apartamentul din Suceava, si mai ales si-au vandut locurile de veci. Si au plecat, oameni batrani, cu parul alb, in pribegie. Au luat calea Bucurestiului. Un oras foarte urat in care nu puteai nici sa respiri. Aceasta era parerea impartasita de ambii soti.

Dar macar n-aveau banci. N-au intrat la cheltuiala, cu rate si asa. S-au ferit toata viata de nenorocitii astia. Ginerele Popescu, fostul baschetbalist, le daduse bani-gheata cat sa-si ia un apartament, tot cu doua camere (bun, nimic de zis, doar ca venea cam scump intretinerea). La doua blocuri distanta de locuinta unde el, Popescu, locuia cu fiica sotilor Stamate si cu Alexandra. Toate acestea, in cartierul Berceni.

Si daca ne uitam acum pe geamul familiei Stamate (locuiesc la parter) il putem vedea pe dom’ profesor (tine enorm sa fie numit astfel) tot citind, cu o lupa, anunturile din presa tiparita de la Bucuresti (tot mai putina, de altfel). Deja ne putem da seama ce face dumnealui: cauta locuri de veci pentru toti (parca l-a mai imbunat si ginerele asta al lui, de cand cu apartamentul…).

Sunt cateva luni bune de cand cauta cel mai potrivit cimitir. Le-a intors pe toate fetele (Bucurestiul are multe cimitire). E foarte important, desigur, sa fii aproape de casa, astfel incat supravietuitorul sa aiba transport (in comun) direct catre locul raposatului. Asa ca da-i si cauta, coreleaza linii de tramvai si de autobuz si de troleibuz si de metrou… Foarte greu sa gasesti cea mai buna varianta!

Dar uite ca el, Stamate, nu s-a dat batut. Iar acum il putem vedea pe dom’ profesor cum coboara in pas sprinten treptele scarii sale de bloc, se saluta cu domnul Filipescu, de la etajul doi, bun vecin, dar cam zglobiu pentru varsta lui (in plus, e necrutator cu accentul lui Stamate Aurelian, care, ce sa mai faca?, tot sucevean a ramas; domnul Filipescu a fost inginer si mai joaca impreuna sah).

Apoi il putem vedea pe dom’ Stamate in strada, indreptandu-se catre o statie de tramvai. E vara si el poarta sandale. A renuntat si la ciorapi, este foarte cald. Are o camasa desfacuta la doi nasturi, ca in vara lui ’78, la Costinesti…

Privind zambetul de pe chipul domnului profesor ne putem da seama ca este foarte fericit. Nu putem sti daca se gandeste la vara aceea de demult sau, dimpotriva, la locurile de veci pe care tocmai are sa le cumpere (astazi va incheia tranzactia, nu exista dubiu!).

Dar uite ca deodata in ochii lui Stamate Aurelian se lasa o groaza. Simte cum o durere peste puterile oamenilor il loveste in inima si il lasa in genunchi. Se sprijina cu o mana de un gard si apuca sa se gandeasca la necazurile sale mai vechi cu tensiunea, pe care le tot ignorase, in ciuda insistentelor Amaliei sa mearga la un doctor, ca n-o fi foc…

Ce pizda ma-sii, ma, tatutule?!, se intreaba domnul profesor, iar acum deja se prabuseste pe asfalt, si niciun trecator n-a bagat deocamdata de seama aceasta cadere.

In vara lu’ 78, Stamate Aurelian era, precum stiti deja, suplu. Aflati ca purta si mustata, iar la ocazii isi ungea parul (cret!) cu un fel de briantina, cum astazi nu mai exista.

Barbatul de pe caldaram este un batranel mai degraba obez, cu o calvitie impotriva careia a renuntat de mult sa mai lupte. Nepoata sa, Alexandra, abia a implinit patru ani, merge la gradinita, dar ea nu va mai fi soim al patriei. Alexandra inca nu stie, cu adevarat, ce este timpul. Nici unul dintre oamenii pe care i-a cunoscut n-a murit.

Iar in continuare nu mai putem sa vedem decat cum ochii albastri ai lui Stamate Aurelian, cei in care mai devreme se putea citit atat de limpede groaza, se inchid.

Iar acum nu mai putem sa vedem decat intunericul.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.