Viata acestor oameni atat de decazuti

0

In 1917, tanarul Emmanuel Berl ii face o vizita lui Marcel Proust pentru a-i da de veste ca se va casatori. Fata pe care o iubeste, Sylvia, de care nu mai auzise nimic de ani buni, i-a raspuns afirmativ cererii in casatorie, printr-o scrisoare.

Discipolul abia se poate stapani: ii va dovedi, in sfarsit, lui Proust ca exista suflete pereche si ca toate tezele sale despre natura intunecata a oamenilor pot fi contrazise. Maestrul nu este, insa, deloc impresionat: cu riscul de a-l indeparta definitiv pe Berl ii vorbeste acestuia despre “viata acestor oameni atat de decazuti incat traiesc douazeci de ani langa o fiinta care ii insala fara ca ei sa-si dea seama, care-i uraste fara ca ei sa stie, care-i fura care ca ei a si-o marturiseasca, orbi cand e vorba de defectele copiilor si de viciilor sotiilor lor”.

La final, Proust e atat de nervos incat “arunca injurii ca pe niste papuci”, asa cum avea sa relateze mai tarziu insusi Berl, amintindu-si cum maestrul i-a spus ca era mai bine ca Sylvia sa fi fost moarta, pentru ca asa ar fi simtit o durere teribila, dar mai putin nociva decat cea care urma sa fie provocata, candva in viitor, de inevitabila degradare a sentimentelor.

Insotiti relatarea aceasta de o pilda notata de Pascal Bruckner. Povesteste scriitorul francez cum s-a intalnit la un moment dat cu scriitorul indian Raja Rao, venit in Europa sa-si caute consoarta. Rao si-a dat repede seama ca nu e de gasit nimic pe Batranul Continent, pentru ca toata lumea vrea sa fie mereu fericita aici. Dezamagit, i-a spus lui Bruckner atat: in India punem o supa rece pe foc si ea se incalzeste treptat. Voi puneti o supa calda intr-o farfurie rece si ea se raceste treptat.

Pentru alte dileme de oameni albi si cat se poate de europeni, din care fiecare intelege ce vrea, iata si Recomandarile saptamanii:

 

Ce nu poate lasa in urma Oana Dan

  • Un bilet inapoi

Reporter: Ce va vine in minte cand spun cuvantul „esec”?

Bohumil Hrabal: Eu.

Reporter: De ce? Sunteti, totusi, un scriitor apreciat. Nu sunteti multumit?

Bohumil Hrabal: Nu ma consider unul. Cu exceptia catorva momente ciudate nu ma consider fericit. Eu iubesc esecul. Ador propria ruina. La fel cum ador mahmureala.

Reporter: Dar daca spun „sange”? La ce va ganditi?

Bohumil Hrabal: Durere. O linie rosie pe un perete alb.

Reporter: Dragoste?

Bohumil Hrabal: Suferinta. Chin. Dragostea…un chin pentru amandoi.

Reporter: Dar prietenia?

Bohumil Hrabal: Lumina. Sclipiri de eternitate. Biserica.

Reporter: Compasiune?

Bohumil Hrabal: Un fluviu pierdut.

Reporter: Apa?

Bohumil Hrabal: Frig si neplacut. Un bilet inapoi.

Reporter: Caldura?

Bohumil Hrabal: Rosu, desigur!

(Sursa: Bohumil Hrabal – Pirouettes on a Postage Stamp; p.s. traducerea imi apartine)

Si acum, pentru propria distractie, dar poate si pentru a voastra, voi juca si eu rolul lui Bohumil Hrabal, raspunzand acestor intrebari.

Reporter: Ce va vine in minte cand spun cuvantul „esec”?

Oana Dan: Familia.

Reporter: Dar daca spun „sange”? La ce va ganditi?

Oana Dan: La ace, la multe ace.

Reporter: Dragoste?

Oana Dan: Nu te opresti niciodata din a o cauta.

Reporter: Dar prietenia?

Oana Dan: Dimineata.

Reporter: Compasiune?

Oana Dan: Dragoste.

Reporter: Apa?

Oana Dan: Bai in cada. Nenumarate bai in cada insotite de reviste si pahare de vin.

Reporter: Caldura?

Oana Dan: Luna mai.

 

Ce nu poate lasa in urma Iulian Andrei

  • Cand Leonardo DiCaprio a devenit barbat, de Tom Junod, in Esquire Romania, numarul de vara

Tom Junod isi stie meseria. Il scrie pe DiCaprio la fel de bine cum se joaca DiCaprio pe sine in marile roluri de la Hollywood. Si Leo e un bun actor, chiar e.

Fragment: „E usor sa-ti fie dor de el, e usor sa te uiti la el si sa vezi un baiat care a crescut fara sa fie nevoie sa creasca. E mai greu sa vezi ceea ce au prietenii lui ocazia sa vada: un barbat, neobisnuit doar prin nivelul de talent si amploarea celebritatii”.

Din corpul articolului veti afla si cum s-a semiprabusit DiCaprio cu un avion in drum spre o intalnire cu Putin. Mergea sa doneze bani pentru tigrul siberian. N-a patit nimic actorul.

  • Povestea lui Brad Pitt. O viata extraordinara, de Tom Junod, in Esquire Romania, numarul de vara

Un articol mult mai bun decat cel despre DiCaprio. Brad Pitt nu e doar un excelent actor, e si plin de harfe. Le uita, de exemplu, fetele oamenilor, la cinci minute dupa ce i-a cunoscut. Dar e baiat bun.

O obligatie fata de copilarie. Johnny Depp e amuzant in rolul lui Tonto. Mi-a placut.

 

Ce nu poate lasa in urma Vlad Stoicescu

  • Nostalgia

Noteaza Milan Kundera in cel de-al doilea roman al sau scris direct in limba franceza, “Ignoranta”:

“Pentru aceasta notiune fundamentala, majoritatea europenilor pot folosi un cuvant de origine greaca, dar si alte cuvinte cu radacini in limba nationala. Anoranza, spun spaniolii. Saudade, spun portughezii. Si in fiecare limba aceste cuvinte au o nuanta semantica diferita. Adesea, e doar tristetea provocata de imposibilitatea intoarcerii in tara natala. Dorul de acasa. E insa o restrangere spatiala a acestei vaste notiuni.

Una dintre cele mai vechi limbi europene, islandeza, are doi termini distincti: soknudur si heimfra. Cehii, pe langa cuvantul luat din greaca, au propriul lor substantive, stesk, si propiul verb. Cea mai rascolitoare fraza de iubire in ceha este styska se mi pot obi, adica tanjesc dupa tine, nu pot sa indur suferinta provocata de absenta ta. In spaniola, anoranza vine de la verbul anorar, ca vine de la catalanul enyorar, derivat si acesta de la cuvantul latin ignorare.

Asadar, nostalgia e o suferinta provocata de ignoranta. Esti departe si nu stiu ce se intampla cu tine. Tara mea e departe si nu stiu ce se petrece acolo. Sunt si limbi care au dificultati cu nostalgia. Francezii o pot exprima doar prin substantivul de origine greaca, dar verbul le lipseste. Germanii folosesc rar cuvantul in forma greaca si prefera sehnsucht, dorinta de ceea ce este absent. Dar acest sehnsucht poate desemna atat ceea ce a fost, cat si ceea ce nu a fost niciodata, deci nu implica neaparat ideea unei reintoarceri”.

In “Odiseea”, opera fondatoare a nostalgiei, mai noteaza Kundera, “Ulise alege intoarcerea. In locul explorarii pasionate a necunoscutului, el prefera apoteoza cunoscutului. In locul infinitului, prefera finitul”.

„Dar nu putem schimba nimic”, e sigur scriitorul ceh, caci „Homer a incoronat nostalgia cu o cununa de lauri si a stabilit o ierarhie morala a sentimentelor. In varful ei se afla Penelopa, cu mult mai sus decat Calypso. Calypso, ah, Calypso! Ma gandesc adesea la ea. L-a iubit pe Ulise. Au trait sapte ani impreuna. Nu stim cat timp a impartit Ulise patul cu Penelopa, cu siguranta mai putin. Cu toate astea, tinem la mare cinste durerea Penelopei si radem de lacrimile lui Calypso”.

Am reamintit aceste randuri din “Ignoranta” provocat fiind de un articol aparut saptamana trecuta in cotidianul New York Times despre efectele benefice ale nostalgiei.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.