Pe 11 septembrie, jucătoarea de tenis Emma Răducanu a devenit noua campioană de la US Open.
A doua zi televiziunile naționale de știri deschideau jurnalele cu vestea că o jucătoare de tenis de origine română a câștigat trofeul la ultima competiție de Mare Șlem a anului.
Site-urile românești urmau aceeași rețetă mediatică, politicienii români se înghesuiau să transmită felicitări, iar co-naționalii noștri celebrau vocal pe rețelele de socializare (indiferent dacă urmăriseră sau nu vreun meci de tenis în viața lor).
Era o nouă sărbătoare a talentului românesc capabil să demonstreze oriunde.
Tatăl Emmei Răducanu este cetățean român. Mama ei este cetățean chinez. Dacă e musai să vorbim despre origini (deși nu e!), atunci originile Emmei Răducanu sunt româno-chinezești. Sau chinezo-românești.
Emma Răducanu s-a născut în Canada și a crescut la Londra. Trăiește de 17 ani în Marea Britanie, dar acesta e doar un detaliu mic, devenit insignifiant în raport cu dorința de a găsi sursa talentului său sportiv în originea română.
Poate că Emma Răducanu vorbește mandarina mai bine decât limba română – dar secretul succesului său stă tot în mâncarea românească pe care jucătoarea de tenis o savurează când își vizitează bunica de la București.
Așa am rămas după US Open cu imaginea unei noi campioane a sportului mondial – dar și cu sentimentul reînnoit că România face parte din această poveste (chiar dacă nu face).
Un război sfânt doldora de crime
La câteva zile după finala de la US Open, pe 14 septembrie, am publicat pe Dela0.ro un interviu cu un istoric american care urmează să publice în noiembrie o carte (credem noi importantă) despre “războiul sfânt” purtat de Armata Română în al Doilea Război Mondial, pe Frontul de Est, împotriva dușmanului bolșevic, dar și împotriva civililor evrei (transformați de propaganda politico-religioasă în fideli ai inamicului, ba chiar în adevărați diavoli).
Volumul documentat chiar în arhivele românești de Grant Harward expune public fapte și date ale unei istorii ignorate și evitate, în general, de istoriografia românească. E un eufemism să scriem că nu stăm prea bine la cunoașterea și asumarea rolului jucat de Armata Română în acțiunile de genocid înfăptuite începând cu vara anului 1941, după trecerea Prutului (și apoi a Nistrului).
Niciun istoric serios nu are vreun dubiu că Holocaustul din România a existat – și e un episod separat al Holocaustului european, care nu poate fi imputat Germaniei naziste (ci doar înțeles în contextul provocat de ideologia nazistă).
Și totuși, mulți istorici români (ba chiar istorici membri ai Academiei Române) diminuează mijloacele și semnificațiile acestor întâmplări. Cu atât mai mult sunt un subiect tabu actele criminale comise de soldații români în operațiunile de curățire a teritoriului care au urmat intrării României în al Doilea Război Mondial.
Ca de fiecare dată, un astfel de interviu nu s-a soldat neapărat cu lărgirea orizontului cunoașterii, ci cu pasiuni și negare. Au fost vocali pe rețelele de socializare cetățeni chitiți să ne acuze că suntem plătiți (de evrei, bineînțeles) să denigrăm, că interviul este aranjat și ignoră realitățile războiului, că e greșit să culpabilizezi un întreg popor pentru deciziile unor lideri (ceea ce interviul nu făcea).
La Dela0.ro scriem de ani de zile despre Holocaustul din România. Știm ce discuții și controverse poate naște un articol pe o asemenea temă. Cu atât mai mare e rezistența când vorbim despre fapte ale Armatei.
Nu puțini români consideră că regimul (totuși fascist) al mareșalului Ion Antonescu (totuși un criminal de război) a salvat de fapt sute de mii de evrei de la moarte. Aceasta e istoria care se predă în școlile noastre: ea amintește de calculul strategic al regimului Antonescu (făcut în momentul în care devenise evident că Germania nazistă pierde războiul), dar uită de sutele de mii de morți provocate de același regim prin execuții sumare, deportări, trenuri ale morții și pogromuri.
Holocaustul din România rămâne pentru mulți un episod istoric de care sunt vinovați alții. Au trecut 80 de ani de la acel genocid, dar încă e de neacceptat să spui și să scrii adevărul factual: că și Armata a participat la exterminare prin ofițeri care au organizat echipe de execuție și soldați care au ucis copii, femei, vârstnici.
Ce nu putem să tolerăm
Sunt încă români, deloc puțini, care cred că e justificat să omori civili nevinovați într-un război doar pentru că îi suspectezi din oficiu de pactizare cu inamicul.
De ce punem în paralel aceste două întâmplări recente? Pentru că le considerăm indicative pentru o stare de spirit perenă a societății românești. În sumar, ea ar putea fi exprimată astfel: răul e întotdeauna celălalt, binele suntem întotdeauna noi.
Atât reacțiile în cazul Emmei Răducanu, cât și cele din cazul interviului sunt produse ale unui naționalism prost înțeles și prost practicat. Ce definește acest tip de naționalism? Etnia. Sângele, religia, granițele, tradiția. Uneori și melancolia după o glorie de altădată, după România Mare, după vitejia înaintașilor.
Când privești astfel lucrurile e ușor să cazi în discursul despre țara atacată de interese străine. De altfel, sunt vorbe pe care le-am auzit frecvent la politicieni români de tipul Liviu Dragnea. Poate că asta explică, în parte, și succesul popular (și electoral) al unor astfel de figuri ultra-corupte.
Când ai educația istorică pe care ți-o dă școala românească e foarte ușor să apelezi la strategia de a căuta mereu țapi ispășitori. Și e foarte greu să accepți că, acum mai puțin de un secol, România a fost un aliat entuziast al Germaniei naziste.
În orice e bun, performant, frumos facem eforturi să găsim și să celebrăm originea românească. Ne agățăm de ea cu toată neadecvarea, cu speranța că și noi putem, în ciuda contextului care ne este mereu nefavorabil.
Confruntați cu exemplele mai puțin frumoase ale trecerii României prin lume, construim un zid de mituri și conspirații de care se lovesc implacabil orice evidențe și explicații.
Nu putem lăsa adevărul să ne strice povestea.
Iată și recomandările săptămânii.
Ce nu poate lăsa în urmă Diana Oncioiu
De ce aleg femeile avortul, nu adopția
AICI.
Părinții care s-au săturat să aștepte un vaccin pentru copiii lor
AICI.
Ce nu poate lăsa în urmă Vlad Stoicescu
Despre justiție. Și dreptate
Judecata de Acum #21
Deschiderea anului școlar a fost o oportunitate pentru politicieni să se urce pe scenă și să rostească discursuri sforăitoare, fără sens.
Președintele Klaus Iohannis nu putea să rateze prilejul. Florin Cîțu ar fi făcut totuși bine dacă îl rata.
Căci, alegând să participe la deschiderea anului școlar, șeful Guvernului nu a găsit altă școală în România decât una aflată sub patronajul administrativ al edilului Cristian Popescu Piedone. Alături de care premierul s-a prezentat, practic umăr la umăr, pentru a inaugura încă un an de calitate și performanță în învățământul românesc.
Despre asta – și despre altele – am vorbit în ediția #21 a Judecății de Acum, podcastul săptămânal pe care Dela0.ro îl realizează în parteneriat cu Centrul de Investigații Media (CIM).
Ia să vedeți (și să ascultați), AICI.