O ARMATĂ ÎNDOPATĂ CU ANTISEMITISM. Soldații români credeau că poartă un război sfânt. Aliați entuziaști ai naziștilor, contribuiau de fapt la un naufragiu istoric

Între cei peste 300.000 de etnici evrei lichidați de statul român în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, sub administrația mareșalului Ion Antonescu, mai bine de 60.000 au fost uciși de soldați ai Armatei Române. Comandată de ofițerii săi superiori, această armată a dus o campanie militară brutală odată cu trecerea Prutului, apoi a Nistrului, de către trupele românești.

Cum au ajuns soldații Bucureștiului cei mai entuziaști aliați ai Germaniei naziste? Un istoric militar american a căutat ani la rând răspunsurile în arhive – și susține, într-o carte care va fi publicată în această toamnă, faptul că un amestec extrem de naționalism, credință religioasă, antisemitism și anticomunism explică ferocitatea războiului dus de români împotriva unei idei cu care erau îndopați de societate, de ierarhia armată și de Biserică: iudeo-bolșevismul.

Grant Harward a alcătuit practic prima istorie riguroasă a motivațiilor care i-au determinat pe soldații români (majoritatea oameni simpli, proveniți din medii rurale) să comită atrocități și genocid. O parte din crimele Armatei Române din perioada 1941-1944 completează astăzi statistica dramatică a unui naufragiu istoric: Holocaustul din România. Aceasta include atât victimele naționale (evreii și romii români), cât și victimele regionale (evreii basarabeni sau ucraineni, uciși după recuperarea teritoriului anexat de Uniunea Sovietică în 1940).

În general, se consideră că de crimele antisemite s-a făcut vinovată mai ales Jandarmeria Română (însărcinată propriu-zis cu ordinele de curățare a teritoriului). Populația civilă a contribuit la rândul ei, în timpul pogromurilor, la atmosfera generală de violență criminală împotriva evreilor. În particular, însă, Armata Română fusese scutită de o privire scrutătoare și de o cercetare minuțioasă în arhive cu privire la rolul său în timpul Holocaustului.

Grant Harward încearcă să corecteze această miopie istorică. Volumul său, Romania’s Holy War. Soldiers, Motivation and the Holocaust, va fi publicat (în limba engleză) la mijlocul lunii noiembrie.

L-am căutat pe istoricul american pentru a înțelege cum se vede războiul sfânt al soldaților români de acum 80 de ani prin lentila cercetării sale de arhivă.

Grant Harward știa deja că îi punem întrebări dintr-o țară care are dificultăți majore în a-și afla și accepta istoria recentă.

Dela0.ro: Cercetarea pe care ai realizat-o pune sub lupă responsabilitatea armatei române în cadrul acțiunilor de exterminare a populației evreiești, în timpul Holocaustului. Cartea arată cum soldați români au ucis femei, copii, bărbați evrei, au violat și au jefuit. Cum crezi că va fi primit volumul în România?

Grant Harward: Sunt sigur că vor exista reacții negative din partea unor grupuri. Cred însă că vor fi și persoane mulțumite de ideea de a avea o viziune ceva mai aprofundată asupra acestei povești. Istoricii voștri militari sigur nu vor fi foarte entuziasmați, în timp ce istoricii Holocaustului probabil că vor da din cap aprobator. 

În România există politicieni, cercetători, profesori, preoți, oameni din instituții de forță și din serviciile secrete, precum și cetățeni obișnuiți, deloc puțini, care au încă o problemă în a accepta până și faptul că Ion Antonescu a fost un criminal de război.

Dacă ne uităm la istoriografia celui de-al Doilea Război Mondial, anii 1990 au fost într-adevăr ani în care s-a lucrat la reabilitarea lui Ion Antonescu. În anii 2000 însă, dacă ne uităm la cărțile din acea perioadă, toate sunt despre Antonescu, despre vinovăția lui, despre implicarea lui în Holocaust.

Într-o oarecare măsură devine prea mult (n.r. – atribuirea exclusivă a culpei în sarcina lui Antonescu), în sensul în care distrage atenția de la alți actori implicați în Holocaust. Cum rămâne cu Consiliul de miniștri? Cum rămâne cu generalii? Cum rămâne cu soldații? Cred că istoriografia română pe Holocaust favorizează încă o vedere de sus în jos. Și eu încerc să propun o abordare de jos în sus. Cine erau soldații români? De ce luptau? Se presupune că luptau pentru Dumnezeu, țară și rege. Eu cred că lucrurile sunt ceva mai complexe de atât. 

La ce actori te uiți mai exact atunci când vorbești de o vedere de jos în sus și de implicarea armatei în Holocaustul din România? 

Sunt mai multe grupuri. Ai Marele Stat Major, care devine Marele Cartier General la începutul războiului. Ion Antonescu e în față, dar îl are alături pe Alexandru Ioanițiu, șeful Statului Major. Ei sunt cei care dau ordinele.

Sunt două fenomene diferite care se întâmplă aici. Ai Ministerul Apărării, sub care e Armata, dar ai și Ministerul de Interne, sub care e Jandarmeria. Sunt foarte multe documente în care Mihai Antonescu (n.r. – viceprim-ministru în perioada dictaturii fasciste instaurate de mareșalul Ion Antonescu) vorbește despre curățirea terenului. Există documente în care ministrul de interne transmite ordine similare către Jandarmerie, către Piki Vasiliu, comandantul Jandarmeriei Române. Sunt conferințe ținute de către acesta în fața Jandarmeriei, trei mai exact, în care vorbește de curățirea terenului. 

Cartea mea se uită însă la soldați obișnuiți, la ce fac soldații. 

Aici ai Armata a Treia, cu Petre Dumitrescu comandant, care intră prin Bucovina, ai Armata a 11-a Germană care comite crime și ai Armata a Patra, sub Nicolae Ciupercă. Armata a Treia are mai mult timp la dispoziție să comită atrocități. Armata a Patra, pentru că este oprită în avansul de pe front, nu are la fel de mult timp la dispoziție pentru crime. Aici trebuie să facem diferența între cold-blooded atrocities (n.r. – crime comise calculat, cu premeditare) și hot-blooded atrocities (n.r. – crime comise incidental, impulsiv, fără o planificare strictă).

Poți să faci o sinteză rapidă a celor două tipuri de atrocități?

Cele cold-blooded sunt cele pregătite de Ministerul Apărării și presupun să ucizi pe oricine se opune ocupării teritoriului. 

Cu ce ne confruntăm însă mai mult în cazul românesc sunt hot-blooded atrocities. Adică situații în care fie soldații sunt atacați, fie suferă pierderi pentru care îi consideră vinovați pe evrei – iar răspunsul lor este să ucidă civili. Ofițerii organizează în acest sens echipe de execuție. 

Spre deosebire de dovezile pe care le avem în legătură cu ordinele de curățire a terenului venite de la Mihai Antonescu sau pe filiera MAI-Jandarmerie, în cazul soldaților nu avem astfel de ordine de sus în jos. Ce avem sunt reacții de moment ale soldaților care acuză că evreii trag asupra lor și ofițeri dornici să se răzbune pe evrei pentru evenimentele din 1940 (n.r. – când Basarabia a fost anexată de Uniunea Sovietică, iar forțele militare românești forțate să se retragă umilitor).

Și atunci se fac echipe de execuție care să ucidă cât mai mulți evrei. Vorbim de un context în care se relaxează condițiile de disciplină. Ofițerii le permit soldaților să facă ce doresc. Să jefuiască, să violeze și să ucidă evrei. La bază avem acești soldați și ofițeri care ucid evrei și deasupra Cartierul General care dezaprobă jafurile, dar aprobă uciderea evreilor suspectați că trag asupra armatei. Era o formă de legitimare a crimelor. 

Vorbim practic de un cadru care le permitea soldaților români să aibă inițiativă când venea vorba de exterminarea evreilor?

Da. E vorba de inițiativă, fie că e vorba de soldați sau de ofițeri de rang secund. Cei din urmă aveau autoritatea să organizeze echipele de execuție. În timp ce câțiva soldați puteau comite câteva atrocități, dacă un căpitan sau un colonel era implicat execuțiile deveneau mai serioase.

Este cazul colonelului Emil Matieș, liderul Regimentului Vânători, care le-a ordonat ofițerilor săi de informații să aresteze și să execute toți evreii suspecți, cei care ar fi dirijat focul de artilerie sovietic asupra oamenilor săi. Ofițerii au început să clasifice evreii cu ajutorul soldaților și civililor din Sculeni (n.r. – astăzi localitate din estul Republicii Moldova, aflată pe granița cu România). Evreii au fost executați după ce au fost puși să-și sape groapa. Execuțiile se transformă apoi în jafuri, violuri. Soldații își dau seama rapid: Hei, putem să le facem ce vrem noi evreilor. 

Matieș repetă scenariul acesta și în Basarabia: S-a tras asupra noastră, evreii sunt de vină. Mergeți să-i găsiți pe evreii comuniști responsabili. Și asta se transformă rapid în execuții, jafuri, violuri. E clar că acest colonel ajută la escaladarea lucrurilor, dar în același timp și soldații își dau seama că le pot face ce vor evreilor, pentru că comandanții întorc capul. Realizează că nu vor fi pedepsiți pentru că jefuiesc, violează. 

Situația însă se schimbă după ce trec Nistrul, pe teritoriu ucrainean. În acel moment Armata română reinstaurează disciplina.  

De ce abia atunci? Există o explicație formală?

În primul rând nu mai este teritoriu român, e reclamat de germani și ei nu vor ca românii să abuzeze pe ucraineni, pe care-i doresc de partea lor. În plus vor să jefuiască ei, nu românii. Vor să-și ia singuri partea lor. 

În al doilea rând, lucrurile se desfășoară destul de repede, trebuie să avansezi pe front și nu mai ai timp să stai să comiți atrocități. 

Și nu în ultimul rând, peste Nistru nu mai ai atât de mulți civili colaboratori. În teritoriile eliberate (n.r. – după trecerea Prutului) erau români naționaliști, antisemiți, care porneau pogromuri chiar înainte ca soldații români să ajungă în localitățile lor. 

Aș vrea să ne oprim la acest episod al eliberării teritoriilor. Armata intra prima (n.r. – în zonele eliberate), apoi venea Jandarmeria, care era responsabilă cu ghetoizarea. Cum se făcea mai exact curățirea terenului?

Soldații nu aveau ordin direct să curețe teritoriul. Sunt indicii legate de ordine de răzbunare. Ciupercă (n.r. – comandantul Armatei a Patra) spune: E timpul să ne răzbunăm pe sovietici. Asta poate să fie interpretat de un colonel sau un căpitan: Vom ucide evrei comuniști. La acest nivel ai hot-blooded atrocities despre care am vorbit mai sus. Vorbim de acțiuni puțin coordonate, dezordonate…

Care se petrec pe parcurs, în timp ce reocupi regiunile basarabene pierdute în 1940.

Exact. Apoi intră în teren jandarmii poliției militare. E important de aflat un aspect aici. Deși jandarmii erau în mod obișnuit sub Ministerul de Interne, anumiți jandarmi erau detașați în Armată, subordonați Ministerului Apărării. Aceștia intrau în teren cu scopul de a instaura ordinea. Ei vor prelua evreii care nu au fost executați, pe care-i pun în sinagogi.

Ei sunt acolo să instaureze ordinea, dar vor să facă și ceva bani, să violeze femei sau au ordine să ucidă ostatici, cei mai mulți femei, copii și bătrâni. Dar la rândul lor și ei trebuie să se miște, să avanseze. Acesta e momentul în care vine valul trei, jandarmii de sub Ministerul de Interne. Ei sunt cei care au ordine directe de curățare a terenului. Ordine clare. Piki Vasiliu le spune ofițerilor de rang secund: Executați evreii sau îi evacuați în orașele mari. Nu-i puteau executa pe toți. Unii dintre jandarmi nu voiau să participe la execuții. Nu pentru că ar fi crezut că era ceva greșit, ci pentru că era o treabă neplăcută să execuți copii și femei. Așa rămân evrei în viață în urma acestui proces de curățare a terenului. 

Dacă ne uităm la statistică, România e țara care a reușit să ucidă cei mai mulți evrei după Germania nazistă, între țările neocupate de Hitler. Politica de curățare a fost eficientă.

Da, în special în Basarabia și Bucovina. Pentru Antonescu și pentru români, evreii din Basarabia și Bucovina erau comuniști. Cei mai mulți dintre ei nici nu vorbeau bine românește. Erau evreii trădători care abuzaseră Armata română în 1940. Aceasta era retorica. 

În literatură au existat de-a lungul timpului mai multe etichete puse celor care au participat la Holocaust – fanatici, călăi de bunăvoie, oameni obișnuiți. Unde se încadrează soldatul român în acest atlas criminal?

Mai degrabă la oameni obișnuiți decât la călăi de bunăvoie. Dar trebuie specificat ceva. În 1941 ai în Armata română în jur de 320.000 de oameni. Și sunt în jur de 60.000 cazurile de evrei în uciderea cărora au fost implicați soldați. Evident că nu toți soldații au ucis evrei. Sunt soldați care atunci când se formează echipele de execuție refuză să facă parte din ele. 

Fundația cercetării mele este ideologia. Această ideologie bazată pe naționalism, religie, antisemitism, anticomunism care creează în rândul soldaților români ideea că evreii sunt o amenințare. 

Soldații erau și ei produsul unei societăți care îmbrățișase acest discurs public în care evreul era o amenințare la adresa identității, purității și securității și drept urmare trebuia înlăturat. Cine sunt însă, în mod efectiv, acești soldați? 

Cei mai mulți dintre ei sunt țărani. România era o țară preponderent agrară. Ofițerii nu sunt însă țărani, iar ei sunt în cele mai multe situații cei care escaladează evenimentele. Ofițerii sunt cei preocupați de onoare și de aceea ei sunt cei care sunt interesați să formeze acele echipe de execuție. 

Soldații sunt oameni simpli care au crescut cu miturile despre evrei. Evreii sunt răi, nu sunt botezați și asta înseamnă că Diavolul are putere asupra lor. Evreii sunt proprietarii de magazine, cei care exploatează țăranul. Pentru soldatul obișnuit îngrijorarea era religioasă, națională, economică. 

În fine, mai sunt cei din vârf (n.r. – conducătorii statului) care sunt preocupați de rasă, de puritatea ei.

La final ideologia e cea care-i aduce împreună pe aceștia oameni din clase diferite, care cred că există această amenințare iudeo-bolșevică care trebuie eliminată. Și atunci uciderea evreilor devine justificată. 

Ai menționat religia între coordonatele ideologice ale perioadei. Care a fost rolul Bisericii Ortodoxe la vremea respectivă?

În general, Biserica a acționat ca susținător al statului și al politicii sale. Patriarhul Miron Cristea a fost premier (n.r. – între februarie 1938 și martie 1939) și e cel care a pus în aplicare legile antisemite timpurii.

Ce intră în zona mea de cercetare este Episcopia Militară fondată pentru capelani (n.r. – în 1937). Partenie Ciopron, episcop militar în acea perioadă, a făcut tot ce a putut pentru a susține lupta soldaților împotriva iudeo-bolșevismului. Capelanii (n.r. – preoți militari) acționau ca niște ofițeri politici.

Când vorbim de ofițerii politici din Armata sovietică, unul dintre rolurile lor era să susțină moralul soldaților. Comandantul se ocupa de operațiuni și ofițerul politic stătea cu ochii pe el, dar principala sa activitate era să țină întâlnirile cu soldații.

Și în Armata română cam tot așa era cu preoții militari. Aveai comandantul, apoi capelanul. Am văzut rapoarte despre conferințele ținute de capelani pe front, care spuneau: Suntem aici să ne luptăm cu evreii și comuniștii. Construiau biserici. Au construit biserici ortodoxe nu doar în teritoriile eliberate, ci și în Crimeea. 

Titlul pe care l-ai dat cărții, Războiul Sfânt, nu e deloc întâmplător, așadar.

Exact, de aceea am și ales titlul acesta. Aspectul religios a jucat un rol extrem de important. Biserica a avut evident mai multe roluri. Cele pe care eu le cunosc sunt cele referitoare la acești capelani. Au fost și preoți buni, care au protejat evrei, după cum au fost preoți legionari – dar, per total, Biserica a susținut Războiul Sfânt, l-a binecuvântat. Și toți acei capelani au susținut până la final că este un război îndreptățit. 

Chiar și atunci când soldații români realizează că Axa pierde războiul, asta nu schimbă faptul că ei credeau în continuare că este un război sfânt împotriva iudeo-bolșevismului. Cred că asta i-a motivat pe soldații români să lupte în continuare. 

Dar dacă soldații români credeau cu tărie în <bătălia cu iudeo-bolșevismul>, cum a fost posibil să schimbe taberele și să devină aliați ai URSS?

Armata era din ce în ce mai demoralizată (n.r. – în 1944). Da, continui să lupți chiar dacă știi că vei pierde, dar la un moment dat vei fi copleșit și cucerit. Așa că vrei să supraviețuiești, dar pare să nu existe nicio soluție. Speranța erau americanii. 

Moralul în rândul soldaților era din ce în ce mai scăzut și, în momentul schimbării taberelor, era la pământ. Sunt rapoarte despre soldați care se expun pentru a fi împușcați pentru că țara i-a uitat. Trimit scrisori acasă despre jafurile sovieticilor. Dar datoria, naționalismul sunt în continuare motivații suficiente pentru ei să continue. Plus disciplina. Nu înseamnă însă că erau entuziasmați. Fuseseră aliați entuziaști ai naziștilor, luptaseră cu entuziasm contra iudeo-bolșevismului. Dar apoi a venit lovitura de stat și au devenit aliați reticenți ai Uniunii Sovietice. Schimbaseră taberele, dar credeau că americanii vor veni și vor salva situația.

Ai făcut și interviuri cu veterani români din al Doilea Război Mondial?

Foarte puțini dintre ei vorbeau despre Holocaust, dar au fost câțiva care au deschis chiar ei subiectul. În urma acestor interviuri mi-am schimbat teza lucrării. Inițial voiam să scriu despre experiența războiului, dincolo de tactici, operațiuni.

Erau doi soldați. Unul luptase pe frontul de Est și altul pe frontul de Vest. Cel care luptase în Est povestea despre cum furau porci de la localnici pentru mâncare, în timp ce tipul din Vest îmi explica că așa ceva era interzis. Apoi, în cazul Holocaustului cel din Vest îndrepta vina către germani. Cel care luptase pe frontul din Est a fost cât se poate de direct: Am avut pică pe ei. Evreii au venit după noi în 1940 și a trebuit să ne răzbunăm. Când Armata română s-a întors evreii au plătit. 

Unii dintre cei cu care am discutat erau dispuși să recunoască că au văzut lucruri, dar nu că au participat la ele. Un soldat mi-a spus că a văzut la Cetatea Albă cum erau adunați evreii pentru ca apoi să fie executați. 

În ce perioadă a luptat cel de pe frontul din Est?

Din 1941 până când a fost capturat la Stalingrad. E vorba de Teodor Halic, era numărul doi după generalul Marin Dragnea. Nu mi-a explicat în detaliu ce a făcut unitatea sa, dar a spus clar că nu putem da vina pe germani. Asta a spus. Și a fost dispus să o facă pentru că în mintea lui crimele erau justificate. 

În România există o reticență în a aborda implicarea Armatei în Holocaust. În aceeași măsură în care există o reticență în a discuta despre implicarea Armatei în evenimentele din 1989. Sunt anumite instituții care nu fac aproape niciodată obiectul unor dezbateri publice.

Și în SUA armata este una dintre instituțiile care se bucură de încrederea populației. Pot înțelege această reticență, dar în același timp nu putem pune toată vina pe Ion Antonescu. Vorbim de o politică statală și parte din stat erau și Armata și Biserica. 

Pe de altă parte, nu-mi dau seama dacă în România e un subiect tabu sau o realitate acceptată. Am avut discuții cu oameni care aprobau ceea ce a făcut mareșalul Antonescu, referitor la cum a scăpat de evrei, la cum i-a deportat pe romi. Acești oameni considerau că statul ar trebui să facă asta și acum. Deci nu știu dacă e vorba de ignoranță, de evitarea discutării subiectului sau pur și simplu de acceptarea faptelor. 

Cea mai bună carte despre Legiunea Arhanghelului Mihail a fost scrisă de Armin Heinen, un istoric german. De ce crezi că lucrurile stau așa în această zonă de cercetare? E mai ușor pentru un cercetător străin să scrie despre fascismul românesc și despre Holocaustul din România?

Da, cred că e o doză de adevăr în asta, o oarecare distanțare. Dar nu m-aș hazarda să spun că nu se uită nimeni la subiect. Sunt persoane care fac o treabă bună pe tema Holocaustului din România – Adrian Cioflâncă, Vladimir Solonari, Diana Dumitru, Maria Bucur. Dar da, cred că există o oarecare detașare din partea unei persoane ca mine care nu duce după ea niciun fel de bagaj, nu are vreun interes anume. 

Pe piața românească este și cartea lui Alex Mihai Stoenescu – Armata, mareșalul și evreii – în care autorul admite o parte din fapte, deși cartea este scrisă în ideea de a justifica acțiunile lui Antonescu. Aveți aceste grupuri: istoricii militari care sunt mai naționaliști și istoricii Holocaustului care sunt mai conectați la mediul academic internațional, deseori scriu în engleză. Ce vreau să spun este că există literatură bună pe tema Holocaustului în România. În același timp cred că vorbim încă de un subiect dificil și unele persoane nu vor să se implice în el.

Intenționezi să traduci în românește cartea publicată?

Da, am asta în plan. Sper ca într-un an sau doi să avem și ediție în limba română. 

Și te-ai gândit la posibilitatea ca volumul să fie atacat de o parte a publicului român, tocmai pentru că ești un străin care s-a apucat să cerceteze un subiect extrem de sensibil al istoriei naționale? 

Da. Deja am avut comentarii pe Twitter, de la o persoană care mi-a spus că interpretarea mea este părtinitoare, că el a crescut în România, îi știe pe români  așa că el știe de fapt adevărul. Însă cred că asta arată o înțelegere proastă a felului în care lucrează istoria. Dacă istoricii ar trebui să crească în culturile despre care scriu cercetarea ar deveni imposibilă. 

Chiar și pentru mine dacă aș scrie despre istoria Americii. Ce știu eu despre cum era în anii 1890? E o cu totul altă lume. America părinților mei, de exemplu, e diferită de America generației mele. Desigur că sunt goluri pe care aș putea să le am ca istoric când studiez istoria țării mele sau istoria altei țări, de la dificultăți lingvistice la nuanțe culturale. Dar ceea ce mă interesează să aflu este deja scris negru pe alb, în documente de arhivă.

În orice caz, mă aștept să fiu atacat, mai ales de naționaliști.