Mihai Dragolea alături de personajele principale din documentarul O lună din viața lor. | Foto: Silviu Panaite

Documentarul de scurtmetraj Totul pentru Riana urmărește câteva săptămâni din viața unei familii care încearcă să-și salveze copilul bolnav. Regizorul filmului, Mihai Dragolea, a ajuns să doarmă prin benzinării în Italia pentru a-și putea urmări personajele luptând pentru supraviețuire. 

Dacă nu sunteți la primul contact cu publicația noastră și cu jurnalismul pe care ne străduim să-l documentăm și publicăm pe Dela0.ro, atunci numele lui Mihai Dragolea nu vă este străin.

Colaborăm deja de câțiva ani buni cu regizorul originar din Cluj. Am realizat împreună producții video precum Extincția, Moguliziunea, Ferentari Lux sau EuRoPandemic.

În paralel, Mihai Dragolea a continuat să-și vadă de proiectele sale de cinema documentar, regizând scurtmetraje precum PhoeniXXX sau Totul pentru Riana.

Ultimul film îi urmărește pe Calo și pe Amalia făcând totul pentru fiica lor, Riana, care are nevoie de o intervenție pe cord ca să trăiască.

„Am ajuns să trăiesc prin benzinării în Italia”, povestește astăzi Mihai Dragolea despre experiența realizării documentarului. Efortul regizoral n-a rămas nerăsplătit, pentru că Totul pentru Riana a câștigat în toamna acestui an un premiu la un important festival de film documentar din Danemarca.

Proiectat și la TIFF, într-un cadru restrâns, Totul pentru Riana este genul de documentar pe care ar trebui să-l vadă cât mai mulți români. Empatia socială nu e printre cele mai prețuite valori în societatea noastră, în care se vorbește despre asistența socială mai degrabă în termeni de pierderi decât de câștiguri – iar despre sărăcie, ca despre o boală care le poate fi reproșată chiar îmbolnăviților.

Totul pentru Riana e o felie de viață cu un numitor comun pentru orice privitor, indiferent de statutul social. Numitorul comun e acesta: un părinte va face absolut orice pentru ca odrasla sa să trăiască – iar acest lucru e suficient pentru ca lumea să fie un loc al nuanțelor infinite, și-aproape deloc un tablou pictat doar în alb și negru.

Și pentru că lucrurile stau așa, și nu altfel, Dela0.ro va difuza pe Youtube documentarul Totul pentru Riana. Premiera filmului va fi în seara zilei de 10 decembrie.

Până atunci, l-am chemat la dialog pe Mihai Dragolea. Am vrut să ne povestească despre filmul său și ce l-a atras să-l realizeze, dar și despre ce-l motivează, în general, să facă documentar social.

Dela0: Mihai Dragolea, ai câștigat în toamna aceasta un premiu de scurtmetraj în Danemarca, în cadrul unui important festival de film documentar în care te-ai bătut cu alte 3000 de producții. Ești mulțumit?

Mihai Dragolea: Da, am câștigat premiul Soapbox Award la Odense International Short Film Fest 2020. Am avut ocazia de a merge acolo și a participa la un festival de film pe timp de COVID19 – o experiență cât de cât normală aș putea spune. Am mai fost și la TIFF 2020 unde am avut un screening excelent, a fost multă lume în aer liber la Cluj, era o seară de vară călduță și selecția de film a fost bună.

Acum legat de selecția festivalului din Danemarca (OFF 2020), pot să spun că m-am bucurat că povestea spusă de mine a fost considerată relevantă și a atins pe cineva de pe acolo, mă bucur și mai mult că filmul este distribuit în Danemarca online și offline.

În filmul ăsta am investit multă emoție, e foarte personal, mie-mi place ce a ieșit, iar atunci când l-au selectat am răsuflat ușurat, ca la un examen trecut. După festival m-am hotărât să-l dau la liber la noi în țară, cred că filmele sunt menite să fie văzute de cât mai mulți oameni la liber, să-și trăiască viața și să aibă un impact asupra privitorilor.

Dela0.ro: Filmul tău se cheamă Totul pentru Riana și e, în esență, un road-movie în care urmărim o poveste concomitent tragică și comică de la periferia societății. Cum ai ajuns să filmezi un astfel de documentar?

Mihai Dragolea: Nu am o agendă politică sau socială pe care doresc să o promovez, fac filmele astea destul de organic. La fiecare subiect ajung trăindu-mi viața, iar când apare ceva care mă trage de mânecă, intră pe fir meseria de regizor.

La Riana am ajuns filmând un material pentru postul TV Digi24, filmat la Marie Curie. Sunt destul de atent când mă aflu undeva nou și am zărit-o pe Amalia, e destul de scundă și avea ceva în ea, o hotărâre foarte puternică de a-și salva copilul. Mi-a plăcut mult asta, și mama mea ne-a crescut singură și am văzut o conexiune între ea și Amalia, asta cred. M-am dus la Amalia și de acolo a început totul.

Cum am ajuns să trăiesc prin benzinării prin Italia? Soțul Amaliei, Calo, este unul dintre cei mai liberi oameni pe care îi știu, ne-am întovărășit și am plecat împreună, eu cu camera la mine. Relația dintre mine și Calo e foarte strânsă, ceea ce nu e prea bine pentru documentar, dar de aici vine sinceritatea în film. Eu nu știu cum să fac documentar fără să ajung la adevărul personajului și asta o faci atunci când ești apropiat de el/ea. Ei, asta presupune un consum destul de mare, dar dă și o etică filmului.

Calo surprins de Mihai Dragolea într-una din multele lor călătorii.

Calo își câștigă existența mergând prin vestul Europei unde vinde telefoane mobile false (în general iPhone made in China, designed by China, nu California, SUA). Împreună cu el am văzut și trăit partea mai puțin vizitată a vestului. Calo vindea telefoanele astea celor care doreau să cumpere de la el (imigranți din Orientul Mijlociu sau Africa) – ca să citez din Calo: Oameni ca mine, mai trăiți pe stradă, mai cu blugii rupți, ei cumpără din astea!

Revenind la titlu, Totul pentru Riana, am stat alături de Calo pentru că mă ținea drive-ul său, omul se gândea foarte des la familie și mai ales la fiicele sale, Riana și Beti, cred că asta era motivația sa de bază. Mi-a plăcut mult dilema lui. Omul face ceva care e în zona gri a legalității, dar o face cu scopuri cât se poate de sincere. 

Dela0.ro: Documentarul e o specie dificilă, care solicită răbdare, intimitate și empatie de la privitori, trei ingrediente pe care le-am cam pierdut în minunata lume nouă a rețelelor sociale. De ce te încăpățânezi, totuși, să faci film cine-verite?

Mihai Dragolea: Bună întrebare, greu răspuns. În primul rând trebuie să vorbim despre efectul rețelelor sociale și al netului asupra atenției noastre și asupra capacității de a investi empatie sau interes sincer și timp într-o poveste care vine din afara bulei noastre de FB/Insta.

În ultimul timp observ că rețelele de socializare dau fiecăruia șansa să fie propriul star în propriul film, fiecare face un film în care el este principalul actor. Procesul ăsta cere mult timp și atenție și mă tem ca egocentrismul generat de Facebook și Instagram să nu substituie curiozitatea vizavi de ceilalți… poate e doar o chestie de vârstă. 

Mișto faptul că ai menționat că încerc să fac cine-verite. Prin definiție cine-verite este un fel de a face documentar participativ, adică realizatorul nu se maschează, el e prezent în lumea filmată, adevărul în filmul documentar cine-verite se stabilește în relația dintre personaj și regizor. E un adevăr subiectiv, dar sincer, noi folosim lumea istorică pentru a spune ceva și atunci când lucrezi cu realitatea trebuie să fii prezent în ea.

Motivul meu pentru a face documentar este curiozitatea pe care o am față de semeni și nevoia de a spune unele povești care rezonează cu setul meu de valori. Dar procesul de a face film presupune să mă deschid și noului, să lucrez alături de cel pe care-l filmez și să-mi modific unele idei pentru a înțelege ce se petrece în fața mea. Filmul (dacă e făcut cât de cât bine) are capacitatea asta și pentru privitori, spectatori.

Mi-ar plăcea să văd multe producții care să inunde spațiul social media și să schimbe puțin contentul prin varietatea de subiecte și viziuni – bineînțeles pentru a avea un impact filmul trebuie gândit și realizat într-o manieră user friendly. Cinema-ul are pârghiile necesare pentru a angaja pe oricine, dar experimentele hiper-intelectualizate care sunt promovate din ce în ce mai mult prin rețeaua de festivaluri au efectul advers și distanțează publicul de cinematograful de artă.

Dela0.ro: Ai lucrat alături de echipa Dela0.ro în 2017, când am realizat împreună un documentar care surprinde o lună de zile din viața unei familii din Ferentari. Vedem acolo cum e viața pe celebra Alee a Livezilor din ghetoul cartierului. Filmul se cheamă chiar așa – O lună din viața lor. Ce anume te atrage la periferie? Ce cauți tu acolo?

Mihai Dragolea: Noi colaborăm la tot felul de chestii și cred că O lună din viața lor e munca noastră cea mai bună. Îmi aduc aminte cum am petrecut anul nou pe Livezilor împreună, ce vremuri…

Ce mă atrage la personajele mele, Tudorița și Petre în cazul de față, este descoperirea. Făcând filmul cu Tudorița și Petre noi descopeream ceva, descopeream niște oameni care sfidau multe preconcepții și aveau maniera lor de a face ca lucrurile să funcționeze. E o senzație foarte plăcută când regăsești în ceea ce vezi pe ecran lucruri din tine, lucruri la care ții tu și cu care te identifici.

Mie îmi place foarte mult când mă identific (în filmul documentar mai ales) cu personaje foarte foarte diferite. Asta mă atrage și la marginal, majoritatea funcționăm după niște principii comune, filmez un personaj despre care n-ai spune că are vreo gară cu tine, dar după ce vezi filmul îți dai seama că are. După începi să te gândești la asta și ai o înțelegere mai profundă a lumii.

Cred că asta am făcut noi cu O lună din viața lor

Dela0.ro: Ai regizat mai multe documentare în ultimii cinci ani – Roboțelul de Aur sau PhoeniXXX. Toate personajele tale par să aibă un țel. Luptă pentru ceva – cu sine sau cu cei din jur. Ai spune că e mai multă speranță sau mai multă disperare în filmele tale? Cu ce rămâne spectatorul?

Mihai Dragolea: Am încercat să le dau speranță pentru că asta era și viziunea mea când le făceam, inspirat fiind de personajele și narativele lor. 

Acum nu cred că aș mai face la fel, cu toții ne schimbăm în înțelegerea lumii și raportarea la realitate. Multe din poveștile pe care le-am documentat au evoluat și după finalul filmului iar finalul nu e unul fericit, dar sunt realizator de film și trebuia să termin cândva filmările, am optat într-un mod subiectiv pentru un final fericit.

Acum am mai îmbătrânit și n-aș mai opta pentru asta. Am trecut prin câțiva ani de lucrat cu lumea reală  și m-am convins că speranța e cam deșartă. Acum abordez o viziune mai critică asupra realității și cred că merg ușor spre genul ficțiune. Pentru a face documentar îți trebuie multă compasiune și optimism. Nu prea mai am optimism. 

Dela0.ro: Nu-s vremuri deloc ușoare pentru industria cinematografică. Sălile sunt închise, spectatorii s-au refugiat înaintea televizoarelor. Timpurile pe care le trăim sunt, în sine, demne de film documentar. Ai și încercat să surprinzi o parte din această realitate în seria video EuRoPandemic. Vezi un orizont al lucrurilor? Ce ne vor spune arhivele cinematografice viitoare despre România din 2020?

Mihai Dragolea: Am încercat împreună cu Dela0 să facem un fel de document al României pe timpul COVID19, chiar la începutul pandemiei. Proiectul nu își propunea să descopere cine știe ce adevăruri, ci să arate cum reacționează oamenii în fața acestei noi realități. Norocul nostru că avem umor.

Cred că ne trebuie mai mult timp și distanță pentru a evalua ce se petrece acum. Trăim în mijlocul pandemiei, e o boală nasoală, dar încă putem ieși pe străzi (într-un anumit interval orar) și ne ducem cumva activitatea înainte, cred că efectele sunt mult mai subtile.

Un bun exemplu sunt alegerile care tocmai au avut loc. Surpriza a venit de la AUR, un partid anti-globalist, anti-lockdown, naționalist. Lumea caută să se întoarcă la ceva deja cunoscut, la vremuri mai simple și mai sigure. Primul instinct este unul izolaționist, noi cu noi, măcar așa știm ce se petrece în curte. Virusul a venit de la alții, soluția e să ne închidem și ferim de ei – astea sunt câteva dintre rutele pe care a mers AUR. 

Cred că aceste efecte ale perioadei de pandemie o să se dezvolte și le vom putea filma sau discuta când ajung la maturitate peste 1-2 ani. Până atunci e important să căutăm povești universal valabile care să ne dea de gândit. Personal nu fac parte din industria cinematografică prin faptul că nu accesez fonduri de stat pentru filmele mele, le-am făcut pentru că așa am simțit… 

Orizontul poate să fie întunecat sau strălucitor. După atâta distanțare socială și vizionat filme pe net, publicul poate va căuta experiența cinematografului, o experiență și colectivă și individuală simultan, o experiență care te scoate din casă și realitatea imediată și-ți propune o imersiune în ceva diferit. Sau poate publicul consumator de filme se va obișnui cu vizionatul doar pe net, iar filmele vor pierde enorm din cauza tuturor distracțiilor pe care le avem când vedem film acasă.

Cum zicea Nae Caranfil: cinematograful a murit a nu știu câta oară odată cu trecerea de la popcorn la nachos. Dacă la popcorn mișcarea era una mecanică de la pungă la gură, la nachos trebuie să dai și prin sos, așa că filmul deja e în fundal și trece în plan secund în fața sosului de brânză.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.