Foto: Alex Nicodim / Inquam Photos

Trăim de mai bine de o lună de zile în vremea pandemiei, a izolării și a fricii, a pierderii și a întrebărilor fără răspuns – și, din când în când, a speranței. Speranța că în curând se va sfârși și ne vom putea relua viețile. Exact ca înainte?

Să nu uităm – să nu mai uităm, după ce se va fi încheiat distanțarea socială – cum cade cortina în romanul Ciuma de Albert Camus:

„Ascultând, într-adevăr, strigătele de bucurie nestăpânită care urcau dinspre oraș, își amintea că bucuria este mereu amenințată. Căci el știa un lucru pe care această mulțime cuprinsă de bucurie îl ignora și care poate fi citit în cărți.

Bacilul ciumei nu moare și nu dispare vreodată, el poate să stea zeci de ani adormit în mobile și rufărie, el așteaptă cu răbdare în odăi, în pivnițe, în lăzi, în batiste și în hârțoage și poate să vină o zi când, spre nenorocirea și învățătura oamenilor, ciuma își va trezi șobolanii și-i va trimite să moară într-o cetate fericită.”

Să așteptăm deci și să nu renunțăm. Vom ști însă să avem răbdare acum și să ne aducem aminte în viitor?

Am căutat câteva răspunsuri la oameni care au cunoscut complexitatea existenței, înțeleg suferința umană, dar și marile speranțe. 

Ce facem acum și mai ales ce vom face după ce se va încheia criza epidemiologică? Ce va fi mai departe, cu noi și cu ceilalți?

Cu ce rămânem când nu va mai fi nevoie să stăm separați pentru a fi împreună și, mai ales, la ce ne întoarcem? Vom deveni alții? Vom fi mai buni? Ne vom prăbuși?


Despre frică și moarte

Oamenii pe care am ales să-i luăm la întrebări au scris despre moarte, au jucat-o, au văzut-o în propriile case, au cochetat cu ea sau pur și simplu se luptă zi de zi cu ea în încercarea de a mai câștiga o zi și încă o zi – nu pentru sine, ci pentru alții.

Despre unii dintre acești oameni poate ați mai citit, despre alții e posibil să nu fi auzit niciodată, ceea ce nu face ce au de spus mai puțin important. 

Mirel Dolofan lucrează la MagiCamp, tabăra pentru copiii bolnavi de cancer. Acum doi ani a rămas fără fiul său, Marinuș. De atunci își dedică viața copiilor care suferă de aceeași boală care i l-a luat pe Marinuș. 

Acum, cu prilejul pandemiei, Mirel Dolofan umblă prin secțiile de oncologie, le duce alimente și apă copiilor internați și părinților, plus echipamente de protecție cadrelor medicale.

Cum s-a schimbat felul în care se uită la moarte? 

Lucrând zilnic pentru piticii cu diagnostic onco, pot spune că în ultimii ani am tot stat cu moartea la braț. Permanent o văd, e pretutindeni, o simt mereu. Dacă s-a schimbat ceva ar fi că anul trecut pe vremea asta pregăteam deja tabăra pentru distracție. Acum, de dimineața până noaptea, strâng liste cu nevoile familiilor internate în spital, fac cumpărăturile, împachetez și livrez.

Precum Mirel, și Adelina Toncean își dedică timpul celor mici. Adelina are grijă de copiii cu probleme grave de sănătate părăsiți în spitalele românești.

Când avea 25 de ani Adelina l-a luat acasă pe Cristi, abandonat în spital pentru că urma să moară. Cristi avea doi ani și o malformație cardiacă congenitală în care cele două artere mari sunt inversate. Puștiul ar fi putut fi salvat printr-o intervenție chirurgicală timpurie – dar când Adelina l-a găsit în spital era prea târziu.

Cristi s-a dus, dar nu atunci, ci după 11 ani petrecuți alături de Adelina. Și când s-a întâmplat așa femeia și-a promis că va face tot posibilul ca niciun copil abandonat de părinți și ignorat de sistemul medical să nu mai moară doar pentru că intră într-una dintre aceste categorii. 

La două săptămâni după dispariția lui Cristi, Adelina a aflat de un alt copil abandonat în același spital în care îl găsise pe Cristi. Avea până și același diagnostic, transpoziție de vase mari. Spre deosebire de Cristi, Andrei a putut fi operat. 

Stai puțin că mă sună de la Ministerul de Interne, se scuză Adelina după doar câteva minute de conversație cu reporterul Dela0.ro. Zilele acestea Adelina depune toate eforturile să aducă acasă copii operați în Italia. A reușit să rezolve cinci situații de acest fel până acum. 

Prima teamă a Adelinei în pandemie a fost dacă nu s-a izolat prea târziu. Dar i-a trecut repede. Pentru că imediat gândul i s-a dus la copiii de care are grijă.

Mie nu îmi e frică. Eu am învățat să lupt pentru viață. Pentru fiecare zi. Pentru încă o zi. Lumea nu a crezut că moartea vine așa aproape. Oamenii citesc despre cineva care are cancer și spun: Ah, nu mi se întâmplă mie. Citesc despre cei săraci: Ah, eu nu o să fiu sărac. Dar când vezi că oricine se poate îmbolnăvi simți că te poate lovi și pe tine.

Important e să nu rămânem blocați la gândul că trebuie să ne protejăm doar pe noi. Trebuie să oferim suport astfel încât să protejăm și viața altora. Nu doar pe a noastră. Acum e panică. Când fugi de un incendiu nu stai să te gândești să-ți iei amintirile, fugi să te salvezi. Dar sper ca după ce panica trece să facem un pas în spate să vedem câte alte amenințări la viață mai există. Și după ce ne vom obișnui cu noua viață să nu uităm de ele.

Pe Marius Florea, actor de teatru și de film, toată lumea îl știe de Vizante, așa că Vizante îi vom spune și noi. Vi-l amintiți cu siguranță din Restul e tăcere. În aceste vremuri grele, Vizante s-a refugiat în virtual și se joacă de-a Dorin Zidaru’, un personaj pe care l-a inventat pentru publicul larg – și care trebuie, totuși, să râdă ca să nu înnebunească. 

Moartea?  

Pe pârdalnica cu glugă o știu de vreo trei ani de când o vizita pe mama. Am stat mult la taclale cu ea. Între timp am apucat să relativizez, nițel. Nu de ea mi-e frică mie, doar de eventuala suferință de dinainte. În rest, dacă tot vine – că… nu-mi spune că nu vine – barem să mă găsească mai puțin rușinat de ce-am făcut pe viața asta!

Marius Daniel Popescu este un excelent scriitor, dar este și un excelent șofer de autobuz, la Lausanne, în Elveția. Este, dacă vreți, șoferul-scriitor.

La bază, Popescu este și oltean, așa că moartea tot oltenește o vede: 

Suntem pe data de 10 aprilie, m-am întors din România pe 13 martie. Până la această dată de 13 martie 2020 mă gândeam la moarte în fiecare zi, moartea a făcut și face parte din viața mea cotidiană, o «interpelez» și mă «interpelează» zilnic, îmi aduc aminte de «toți morții mei», persoane apropiate sau puțin cunoscute, am încercat și încerc tot timpul să «mărturisesc» în literatura mea despre trăirile celor ce nu mai sunt printre noi.

Pe 14 martie Popescu și-a reluat însă munca la volanul autobuzelor din Lausanne, ceea ce l-a făcut să se gândească mai puțin la moarte, concentrat fiind pe ce are de făcut pentru a se proteja cât e în viață. Popescu este conștiincios în a se proteja pe sine și pe cei apropiați. 

Când vorbește, Popescu vorbește poezie: 

Îmi «izolez» cât pot gândurile cu moartea, nu vreau să mor acum, nu vreau să mor în curând. «Doamna Moarte» este aparent mai vizibilă, mai prezentă decât până acum, mă concentrez pe spălatul mâinilor de vreo treizeci de ori pe zi (am și o alergie la produsele dezinfectante, am mâinile roșii și uscate, trebuie să le tratez cu cremă hidratantă).

Moartea este oricum de mână cu mine, cu noi, încerc să pun în practică ce pot decide eu, ce putem decide noi, ca să-i dau posibilitatea morții să se mai joace, cât se poate de mult, cu mine, cu noi; poate că și moartea se spală pe mâini.

Pentru Cristina Șerban frica de coronavirus s-a așezat peste toate celelalte frici cu care trăiește zi de zi. Nu sunt deloc puține temerile Cristinei.

E frica de poliție, când merge la cerșit, e frica de oameni străini, care o pot agresa verbal și fizic când se plimbă cu cartonul prin mijloacele de transport în comun din București. Mai e și frica că nu va avea ce să pună pe masa familiei și a doua zi. Sau frica că cineva din familie se va îmbolnăvi și nimănui nu o să-i pese de soarta lor. 

Cristina are cinci copii și un soț operat de dublă hernie de disc. E cel mai nenorocit diagnostic pentru cineva care are ca opțiune de supraviețuire doar munca fizică grea. 

Toată teama pe care o am acum e cu copiii. Cum intră pe ușă îi trimit să se spele. Pe mâini, pe față, pe coate. Înainte îi mai lăsam în pace. Dar acum nu există, direct la spălat cu ei. M-am gândit cum ar fi fost să nu avem baie (Cristina are baie în casă de un an, după ce – ca urmare a unui reportaj Dela0.ro – mai mulți donatori s-au mobilizat să o ajute). Ar fi fost foarte greu. Atâția inși să se spele la copaie. Că așa făceam… 

Și peste frica că i s-ar putea îmbolnăvi copiii mai este frica de ce va urma. 

Mă gândesc că o să fie mai rău. Nu știu nici la ce să ne așteptăm. Băieții găsiseră să meargă la Timișoara la muncă, ceva pe construcții, două săptămâni. Au mai fost și anul trecut. Nu se mai poate acum.

Pe Cristina Șerban și Mihai Matei îi desparte aproape totul, dar într-o zi de sâmbătă lumile lor s-au întâlnit.

Mihai este antreprenor și unul dintre fondatorii asociației Geeks4Democracy.  Este, mai ales, un om care susține cât de mult poate cauze civice și sociale, spitale, inițiative la început de drum sau proiecte jurnalistice alternative.

Pe 11 aprilie 2020, Geeks4Democracy și Mihai Matei au fost în satul Cristinei Șerban și au distribuit pachete către 100 de adulți și copii nevoiași.

Lui Mihai nu i-a fost teamă de moarte în sensul clasic. 

Dacă aș muri ca o consecință a vreunui fapt de viață deliberat sau dement, mort fiind, nu m-ar deranja prea tare. Moartea în sine nu mă prea preocupă. Mă întristează mai mult ideea că s-ar termina viața. E sentimentul ăla de final al ultimei zile a unei vacanțe frumoase. O melancolie preventivă cumva. 

Din cauza asta și păstrez o relație conflictuală și oarecare cu divinitatea. Când voi fi nevoit să mai storc trei picături de viață, vom avea o discuție. Vezi, șefule, tu nu prea poți să mă acuzi că sunt ipocrit, pentru că recunosc, dar nici că nu sunt ipocrit nu poți spune, așa că mai lasă-mă puțin. Pe această meta-ipocrizie onestă mă bazez când va veni momentul acelei discuții.

Nici lui Vasile Dârle nu-i este frică de moarte. Spune că trecut prin prea multe ca să-i mai fie teamă de ea. Și-l mai ajută ceva. 

Eu sunt credincios. Nu sunt în fiecare duminică la biserică, nu are rost să mint în postul Paștelui. Dar când simt nevoia mă duc și mă rog. Altfel îmi văd în continuare de treburi. Mă duc fără frică să-mi fac treaba. Iau masca pe figură și mă duc și rezolv.

Vasile Dârle e sindicalist, liderul sătmărean al Cartel Alfa. Anul trecut a militat pentru drepturile muncitorilor de la Electrolux în stradă. Dreptul la un salariu mai bun, la un contract colectiv mai bun. Zece săptămâni a durat greva, una dintre cele mai lungi din ultimii ani.

Faptul că nu-i e frică nu-l împiedică pe Vasile să nu fie atent și să nu respecte regulile impuse de aceste vremuri. Dar încearcă mereu să privească partea plină a paharului.

Le spun mereu și celorlalți: Râdeți, glumiți, e o zi în plus pentru viață.

Vasile Derevlean a petrecut și petrece mult timp în spital. Și nu doar pentru că este student la medicină. Ca să ajungă până aici, Vasile și-a depășit propria dramă.

La doi ani o oală cu apă clocotită s-a vărsat lângă el și l-a învăluit într-un abur fierbinte. A fost internat într-un spital din Suceava, de unde a luat o bacterie. Și-a petrecut copilăria și adolescența prin spitale. Dar Vasile nu și-a pierdut încrederea că oamenii sunt, totuși, buni și orice sistem se poate vindeca.

Moartea? 

Este impresionant cum natura reuşeşte să producă spontan variații dăunătoare, necompatibile cu viața, uneori indiferente sau câteodată chiar avantajoase. Pangolinul a fost desemnat de natură să inițieze accelerarea acestui proces grandios numit selecție naturală. Dacă aş fi un pangolin, m-aş simți tare mândru.

Pentru mine moartea va însemna un moment pe care îmi doresc din toată ființa mea să îl aştept cu gândul satisfăcător că am reuşit să fac şi altceva în viață, nu doar să contribui la creşterea entropiei Universului. Sigur că eu sunt unul dintre subiecții creştini, astfel mai am o şansă după moarte.


Despre revenirea la
libertate

“Mă bag trei zile în carantină și nu mă dau jos din pat, pun muzică în căști și hibernez.” De fapt, Mirel Dolofan visează. Știe prea bine că “vor fi alte urgențe, în zona asta sunt permanente”.

Eroii neștiuți, ca Mirel, nu iau pauză: 

Poate reușesc totuși să stau vreo două zile la mine în apartament, din februarie am o micuță cu tăticul ei cazați la mine, a ieșit din transplant și acasă la ei nu aveau nicio șansă, locuiesc în niște barăci în Galați. Sper să treacă cu bine de perioada aceasta și să poată merge acasă la ei. Până atunci, eu stau prin prieteni.

Ce va face Vasile Derevlean?

Partea plină a paharului, în contextul acestei situații dificile în care ne aflăm, este că am şansa să citesc peste măsură, altceva decât medicina pe care oricum o citesc zilnic. După încetarea pandemiei probabil că voi ieşi cu prietenii la bere, apoi voi încerca să îmi continui activitățile ce mi-au fost sistate datorită situației, într-un mod mult mai eficient sper, acum că am avut timp să reflectez la ele mai profund.

Adelina Toncean nu va face nimic special. Va continua să oscileze între panicile ei. Și asta pentru că viața Adelinei a fost și înainte de pandemie despre atenție la spălat pe mâini, la atins clanțele, la dezinfectat constant și izolare.

Este viața unui părinte cu un copil cu probleme semnificative de sănătate. În cazul lui Andrei o răceală i-ar putea cauza probleme mari. Adelina cunoaște părinți care și-au petrecut trei ani în izolare completă pentru a-și proteja copilul bolnav.

Eu spun mereu că oamenii au ajuns acum să trăiască cum trăiesc eu. Atentă la orice pentru a mă proteja pe mine ca să-l protejez pe Andrei. Nu o să fac nimic special în prima zi de după pandemie. Îmi văd de viața mea. O să fac să fie bine în continuare pentru ei, pentru copii. Vom învăța din mers să facem lucrurile altfel pentru ei.

Ce va face șoferul-scriitor Popescu după ce trece balamucul? 

Voi invita mulți prieteni la o petrecere la mine acasă, sper să fim vreo cincizeci de persoane, am vorbit despre aceasta cu Mândra, este de acord, vom sărbători la maximum «La Libération». Voi urla de bucurie, am nevoie sa mă «descătușez» de tensiunea distanțării și a izolării, am nevoie să-mi pup semenii pe obraji și să le dau mâna și să-i strâng în brațe; am nevoie să-mi vad persoanele dragi, prietene și prieteni fără de care nu pot continua.

Mihai Matei va căuta, în schimb, compania mării. 

Deși suntem izolați fizic, suntem super conectați la cloaca asta online care e ca o piesă de teatru burlescă. Mult fond de ten în straturi groase, crăpat de grimasele și schimonoselile diverselor personaje dramatice. Înainte de criza asta renunțasem aproape complet la spectacolul valorilor din Cloud.

Probabil pare ciudat, dar după ce trece pandemia eu m-aș izola puțin de lume și aș face mai nimic. Aș lua o barcă și m-aș plimba, fără timp sau plan, probabil prin Ciclade. Ziua aș moțăi, în derivă, la umbra focului (vela din față), iar seara aș acosta în alt port al vreunui insule mici. M-aș împrieteni cu oameni degeaba, pentru o zi, și aș face niște gesturi mărunte. 

Vasile Dârle e sigur: își va vedea fiica stabilită în București. Fata venea acasă la Satu Mare de Paște și de Crăciun. Anul acesta va sări cu siguranță Paștele. Și va mai face ceva sindicalistul, dar nu pentru el, ci pentru muncitorii pe care îi reprezintă.

Vom depune un document la guvern pentru modificarea legii dialogului social. După pandemie mulți oameni vor rămâne fără locuri de muncă sau vor avea salarii mai mici. Să vedem ce se poate face pentru muncitori. Trebuie să câștige și oamenii ăștia că au tras de le-o sărit capacele. 

Cel mai probabil Cristina Șerban își va petrece prima zi de liberă circulație la biserica din București la care venea în fiecare duminică sau zi de sărbătoare înainte de epidemie. O spune rușinată – și evită cât poate de mult cuvântul cerșit. 

Știți, perioada asta a fost așa de greu, eu mă descurcam cu venitul pe la București. Acum să știți că mi-a fost foarte greu. Așa că în prima zi aș merge la biserică, nu la metrou. Că la biserică nu mă lua nimeni la rost. Stăteam în colțul meu. Ultima duminică când am mers la biserică erau trei morți. Și acum sunt peste 200. Doamne, nici nu știm de unde putem să luăm…


Despre
viitor

Ce se va schimba? Cum vor arăta viețile lor după ce pandemia va fi trecut? Încotro o vor lua? Ce vor face diferit?, i-am întrebat pe cei opt interlocutori. Unii speră la o evoluție personală, alții la o evoluție a societății.

Gândurile lui Vasile Derevlean:  

Aş vrea ca viața mea de după pandemie să fie una mai productivă. Acesta a fost planul dintotdeauna cu privire la viitor, iar cum sfârşitul pandemiei se situează în această direcție a timpului, îmi permit să dau acest răspuns.

Dacă voi face ceva diferit, probabil că mă voi izbi de gândul ce ne arată cât de fragilă poate fi viața, un aspect ce îmi va intensifica marea uimire cu privire la cât de mici şi nesemnificativi suntem în Univers, uimire cu care trăiesc deja.

Adelina Toncean se gândește cum strategiile de a ajuta vor trebui să se adapteze vremurilor. Și ea deja lucrează în acest sens.

Se schimbă lucruri în sensul în care nu mai funcționează ce funcționa înainte. De exemplu pentru gravide vrem să dezvoltăm o explicație care să monitorizeze gravidele de la distanță. O metodă prin care să eviți prezența lor inutilă la camera de gardă care le-ar putea expune.

O gravidă nemonitorizată va intra în panică. Când am auzit de această aplicație am zis că e SF. Dar asta e. Dacă trebuie să dezvoltăm metode care ni se par SF ca să ajutăm, asta vom face. Aplicația se va numi Mamalert. 

Mirel Dolofan vrea să fie și mai util pe viitor. 

Sper să pot vedea mereu ce și unde și cât aș fi util, să pot face lucruri, indiferent cât de mici, dar care să schimbe cu adevărat viața celor pentru care mă implic, să le fie cu adevărat un strop mai ușor. În rest, să fim sănătoși. Cum spuneam cândva, Dumnezeu nu are nicio vină pentru necazurile noastre, să ne luptăm și cu siguranță va fi mai bine.

Vasile Dârle va încerca să atragă tineri în zona de sindicat. 

Încerc să-mi găsesc înlocuitor. Cineva tânăr. O să mă concentrez pe asta mai mult. Lucrez din 1990, în 2024 pun ciocanul jos. Îmi doresc asta mult. Să vină cei tineri. Să ducă mai departe ce învață ei și ce știu eu din 1990 încoace. 

Și are și un îndemn pentru tineri. 

Viitorul e în mâna voastră. Faceți grupuri de inițiativă pentru cum vreți voi să fie lumea asta. Voi, ce vreți voi?

Cristina Șerban știe ce va schimba în curtea ei, o schimbare care ar putea face viața familiei sale ceva mai bună. 

Vrem să ne facem și noi grădina după ce reușim să aducem o mașină de pământ. Vreau să pun niște roșii, cartofi și ce se mai poate. Cine știe ce o să fie? Așa, cu o grădină ne mai descurcăm.

Marius Daniel Popescu nu se va schimba:

După această aventură de nedescris, a mea și a tuturor, voi fi același, n-am ce să-mi schimb, voi face ce am făcut și până acum, voi iubi lumea și viața fără condiții, voi continua adaptându-mă celorlalți; voi încerca să scriu texte literare despre această perioadă «inedită» a Planetei, voi mărturisi, așa cum pot eu, despre trăirile mele și ale altora, voi încerca să las ceva pe hârtie și despre această perioadă de criză.

Nici Mihai Matei nu crede în schimbarea determinată de vecinătatea morții.

Se spune despre câte un nemernic care moare că la finalul vieții devenise un om bun. Pe de o parte nemernicul a murit și nu am apucat noi să vedem că schimbarea era o prefăcătorie. Dacă era nemuritor sau trecea de hopul morții ar fi rămas același nemernic.

Pe de altă parte despre morți vorbim numai de bine, și asta spune mai multe despre noi decât despre mort. O facem cu speranța că și despre cadavrele noastre se va vorbi frumos. Nu e mântuire, e mușamalizare. O mare minciună pe care o purtăm de la moarte la moarte.

Eu, spre exemplu, sunt atât de ipocrit încât nu voi putea spune despre mine vreodată că sunt ateu. Așa că nu cred că pandemia asta va schimba ceva fundamental în textura umană. Ne vom întoarce toți la meschinăriile noastre mărunte. Eu sigur nu voi avea vreo epifanie, dar mă consolez cu gândul că m-aș plictisi teribil dacă aș găsi vreun echilibru cu mine.

După pandemie, Marius Florea Vizante vrea să vadă lumea cu susul în sus.

Ce-am fost eu nediplomat și-am spus cam drept tot ce gândeam, dar ce-am s-o fac de-acum încolo!

Cred că mulțimea de adevăruri coafate doar de dragul unui ”loc de bună-ziua” sau ”nu mă bag, nu e treaba mea”, sau ”fă-te frate cu dracul” au făcut ca societatea să fie cu susul în jos. Iar ca să răspund la obiect, voi încerca să fiu cât mai lucid să pot distinge ce e bine și ce nu, să pot răspunde vertical de faptele mele, să pot ajuta cu adevărat dacă mi se cere ajutorul, să pot pune umărul la întoarcerea lumii cu susul în sus!

Știu, visez. Dar nu e bine să visezi?!

În loc de încheiere, Vizante ne lasă aceste vorbe ale zidarului căruia i-a dat viață virtuală (am păstrat exact felul de a vorbi al zidarului imaginar):  

Și, cum zice Dorin zidaru’, prietenul meu imaginar, “Să farmi e ușo’, să zideș’ e mai greu! Pune mâna pă mistrie și super doa’ne-aj’tă!

*** Credit foto pentru cele trei fotografii de copertă folosite în acest material: Inquam Photos / Octav Ganea și George Călin

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.